Era o zi însorită de vară și Costin venise să o ia într-o drumeție până seara. Ea pregătise din ajun niște gustări, căci ziua era lungă și avea să li se facă foame. Costin luă pachetul și îl băgă în rucsacul său. O întrebă, dacă putea umple sticla cu apă. Erau gata pentru mica drumeție, îmbrăcați în pantaloni scurți și tricouri de aceeași culoare.
Le plăcea culoarea verde la amândoi, spunând că este asemeni firului de iarbă cu care vroiam să se confunde. Ieșiră afară și se întrebau unul pe celălalt, unde ar dori să meargă. Nu stabiliseră nimic dinainte, deoarece știau că împreună se simțeau bine oriunde pe planeta aceasta.
Ea propuse să meargă către cota 2000 cu telecabina și apoi vor coborî pe jos, până în Sinaia. Drumul era ușor și plăcut, cu multe poienițe. Costin fu de acord, deși el iubea pantele mai abrupte, riscurile. Ajunși la telecabină trebuiră să cumpere bilete și să aștepte următoarea telecabină, fiindcă aceea era plină.
– Vezi de ce nu îmi place telefericul ?Stăm și așteptăm ca fraierii, în loc să fi mers pe jos. – Bine, dar acum am luat bilete… –
Și ce dacă? Uite, le dăm celor doi bătrâni, care încă nu au luat; iar noi plecăm pe scurtătură.
– Vai, dar știi ce abrupt este drumul pe acolo! –
Lasă, te ajut eu să urci. Este atât de frumos drumul acela…Ti-e teamă? Hai, te rog, nu fi prostuță.
– Fie, o luăm pe acolo, spuse ea oftând.
Știa ce periculosă era scurtătura, dar de dragul lui acceptase. Mergeau încet printre oamenii, care așteptau, și își făceau planuri cum să ajungă mai ușor sus. Scurtătura era pe placul lui și iuțise pasul, lăsând-o puțin în urmă. Ea mergea prudentă, ca de obicei, însă deodată îi alunecă piciorul și strigă la el. Costin fugi spre ea și o așeză pe o pajiște din apropiere, unde îi cercetă atent piciorul.
– Te doare glezna, nu-i așa?
– Da, spuse ea cu glasul stins.
Costin scoase trusa de prim-ajutor și îi bandajă cu grijă glezna.
– Poți pune piciorul în pământ?
Ea se ridică în capul oasele și sprijinindu-se de el încercă să pună piciorul pe iarbă. Când vru să se sprijine în picior, țipă de durere și căzu în iarbă aproape leșinată
– Trebuie să sun după ajutoare, să te transportăm la primul spital. Cred că ţi-ai luxat glezna. Nu vreau să mă gândesc la ceva mai rău. Stai întinsă pe pătura asta și nu te neliniști, draga mea. Totul va fi bine, vei vedea! Costin spuse acestea și pentru sine. Ajutoarele sosiră peste aproximativ 15 minute.
– Ați avut noroc, căci eram prin preajmă, zise unul dintre bărbaţi. Altfel, ați fi putut aștepta ceva timp.
Costin o luă în brațe și o duse la mașina, care urma să îi transporte la spital. La tâmpla ei zări o vânătaie și se sperie puțin. Se lovise când alunecase, probabil se gândi el. – Te doare capul?, o întrebă.
-Da, puțin. Am și ușoare amețeli.
Mângâind-o ușor pe păr, Costin îi spuse din nou, că nu are rost să își facă griji. Acesta își reproșă încăpătânarea de a merge pe unde vrea el. Până la spital o ținu la pieptul său, iar aceasta o făcu să uite de durere.
Doi brancandieri o duseră la camera de urgență. Medicul de gardă o trimise să facă radiografie la gleznă și un CT, pentru a fi sigur că nu pățise nimic la cap. După o oră medicul îi spuse lui Costin că va trebui să i se pună în ghips glezna, deoarece avea o mică fisură și o va reține câtva timp în spital, pentru a clarifica situația. Nu îi plăcea vânătaia de la cap, dar deocamdată nu avea de ce să își facă griji. Fu transportată cu perfuzie la secția ortopedie. Costin întrebă medicul, dacă poate să rămână cu ea, până își revine. I se spuse că nu era nevoie, însă putea rămâne o vreme cu ea.
Ea era între somn și veghe. Îi surâse lui Costin și îl asigură că se simțea mai bine. El își ceru iertare, dar ea îi spuse că nu avea nici o vină. O sărută ușor şi plecă mai ușurat, gândindu-se la cadoul pe care nu il dăduse.
Pur si simplu eu 