Caruselul timpului

Stătea pe verandă și privea apusul de soare. Fusese o zi caldă de început de iunie, după multe zile ploioase, în care durerile reumatice păreau că nu se mai termină. Își spuse că de acum ar trebui să se obișnuiască cu ele și să își ia pastilele recomandate de medic. Dinspre casă, se îndrepta spre ea fiica ei, care îi puse grijulie pe umeri un șal ușor de vară. Îi spuse că serile sunt încă răcoroase și trebuia să răcească. Se gândi ce noroc avusese cu copii săi, care întotdeauna o ascultaseră. Capul îi era puțin într-o parte, iar gândurile zburaseră deja spre trecut….

 

” -Mă dau și în leagănul acela mare. Îmi dai voie, nu-i așa?
-Bine, dă-te. Dar fii atentă să nu te lovești iarăși în genunchi, îi spuse mama sa, care vorbea cu una dintre vecinele de bloc.
Locuiau într-un bloc construit curând, după detașarea tatălui său din sătucul de munte, unde venise pe lume. Trăiseră la munte și îi plăcea să fie luată pe umerii tatălui în drumeții, când acesta era liber. Fiind medic avea mult de lucru.
Când se mutaseră la orașul din Bărăgan îi păru rău, fiindcă nu mai puteau merge în drumeții. Totuși, copilăria îi oferea alte bucurii. Duminica, după slujbă, mergeau pe celălalt mal al Dunării vara, iar când era frig se ducea la cinema cu mama și frățiorul ei. Nu înțelegea ea prea multe din filme, dar important era faptul că era înconjurată de iubire. Avea alături ființele cele mai dragi.
La școală fusese premiantă, iar la liceul cu profil real a fost printre primii. Îi plăcea să citească și să își clădeasă astfel o cultură generală. Părinții o susținuseră și atunci când urmase facultatea de medicină.
Prieteni avea puțini, însă buni. Era de mică sociabilă și selectivă.
A vrut să dea la medicină, deoarece îi plăcea felul în care tatăl său își îngrijea pacienții. În anul II de facultate și-a cunoscut viitorul soț, un tânăr care o cucerise prin simplitatea lui și un bun simț cum rar întâlnești. Fuseseră colegi și în ultimii 2 ani de liceu în clase paralele. El, de atunci, o privea cu simpatie.
Au avut o frumoasă poveste de dragoste, care luase forma unei prietenii minunate vreme de patru ani.
Apoi se logodiseră într-o biserică la munte, când merseseră într-o excursie. Martori le fuseseră câțiva colegi de facultate. Se simțeau atât de fericiți, încât nimic nu le putea umbri bucuria. 
Totuși, când ajunseră la autocarul cu care veniseră, unul dintre colegi îi spuse ei că era o fraieră, că se logodise. Colegul acela îi mai zise că fusese trădată de proaspătul logodnic, cu o altă colegă. Ea rămase interzisă. Nu credea așa ceva. Știa că el era fidel și o ocrotea. Așteptă, până ajunseră la căminul studențesc, pentru a discuta cu el. Nu spuse nimic, când logodnicul ei o întrebă dacă a pățit ceva. Intrați în camera de cămin, ea începu să plângă și nu putea să îi adreseze nici un cuvânt. Se simțea pierdută. Știa că îl iubea enorm și nu putea accepta că fusese înșelată. În cele din urmă îl întrebă de aceea colegă. El îi spuse că nici nu o cunoștea prea bine și fugi către camera colegului trădător.
-Cum ai îndrăznit să îi spui Anei minciunile acelea scornite de tine? Ești gelos, nu-i așa? Te rog, să îți ceri scuze Anei și colegei ei, pe care eu o știu doar din vedere.
-Serios? De ce să îmi cer scuze? Nu am făcut nimic greșit, dacă am cochetat cu niște colege prostuțe.
-Știi ceva? Dacă mai aud un singur cuvânt urât la adresa Anei, zbori prin geamul ferestrei. –
Bine, măi! Termin cu Ana ta și colega ei. Are balta pește!
Era unul dintre cei ce făceau pe Don Juan-ii în anul lor. Lua fetele la rând și dacă îi mergea era bucuros. Cu Ana nu îi mersese, datorită griji lui Emil.
Acesta se întoarse la Ana în cameră mulțumit, că lucrurile se clarificaseră. Ana îl aștepta mai calmă.
-S-a rezolvat, draga mea. Ne-am făcut degeaba probleme. Știi cum este ăsta. Doar gura e de el. –
Emil, dar vor spune colegii despre acest fapt?
-Te interesează părerea lor? Eu cred că nu are nici o importanță, atât timp cât noi ne iubim! Hai, să uităm povestea aceasta și să îi sunăm pe părinții tăi și pe mama mea.
Au vrut să le spună vestea părinților după logodnă, dintr-o superstiție a lor și pentru că fuseseră foarte ocupați. Mama lui Emil rămăsese singură și băiatul ei era tot ceea ce avea mai de preț pe lume.
Părinții Anei se bucurară enorm, când auziră. Îi întrebară de nuntă și de nepoții, pe care și-i doreau. Li se răspunse să aibă răbdare, căci acum aveau de învățat.
Timpul trecu în zbor parcă și ajunseră medici într-un orășel pe valea Prahovei. Avuseseră medii mari și putuseră să aleagă. Veni peste puțin timp și primul copil, o fetiță blondă, ce semăna cu un heruvim dintr-un tablou de Rubens.
Peste câțiva ani muriră mama lui Emil și tatăl Anei. Îi jeliră în sufletul lor toată viața, însă chipurile le erau senine. Aveau mulți pacienți în grijă și nu își permiteau să fie triști.
Când fetița împlini cinci ani, veniră pe lume doi gemeni băieți. Se amuzară atunci, spunând că au împușcat doi iepuri dintr-o lovitură. Se iubeau la fel de mult, iar copiii îi bucurau nespus.
Iată-i ajunși cu copiii la univesitate, oameni maturi cu câteva fire albe.
Anei îi plăcea să se îngrijească și în puținul ei timp liber trecea pe la coafor și cosmetica. Emil era mândru de ea și copii.
Fata alesese să urmeze facultatea de psihologie la Cluj, iar gemenii Politehnica la București. Toți trei aveau rezultate bune la examene.
Fata termină psihologia înaintea gemenilor și plecă cu o bursă în Franța, undeva în nord. Gemenii rămăseseră în capitală, unde și-au găsit locuri de muncă bine plătite.
Veneau cu prietenele des să își viziteze părinții, „tineri pensionari” acum. Deși la pensie, continuau să mai meargă la spital, pentru a-și ajuta colegii mai tineri să capete experiență.

Fata se întoarse în țară logodită cu un francez, căruia îi plăcea România. Se hotărâră să facă un cabinet particular acolo unde văzuse lumina zilei. Nu era nici unul în acel orășel de munte. Problema, singura care îi impiedicase, era lipsa spațiului. Astfel, trebuiră și ei să plece la București.

 
Într-o seară de toamnă lui Emil i se făcu rău. Ana îi dădu un ceai și merseră în dormitor mai devreme. În toiul nopții avu un atac de cord, care îi fu fatal. Ana era panicată și sună copii, care sosiseră abia dimineață.
Până atunci veni o prietenă de familie, care încercă să o consoleze pe Ana.”
 O lacrimă se scurse uşor pe obraz. Ana simţi o mâna mângâindu-o cu blândeţe. Apoi auzi vocea cristalină a nepoatei:
-Bunică de ce plângi, întrebă nepoțica mângâind-o încet pe celălat obraz decăt cel pe care apăruse lacrima.
-Am văzut o stea căzătoare și mi-au dat lacrimile…
Te iubesc, Emil! șopti bătrâna…
Text inspirat de tema propusa  de Eddie.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s