Visul unei lebede

Avusese o zi plină și obositoare. Nu știa cum să scape mai repede de fotografi și ceilalți oameni de presă, care o sâcâiau de la Operă până acasă. Trebuia să recunoască că acesta își dorise, la acest rol visase de mică.
Iubitul ei o aștepta cu flori, șampanie și o cină cu mâncăruri alese cu multă atenție. Nici nu se uită la tot ceea ce o înconjura, mergând direct în dormitor. Se dezbrăcă gânditoare, visătoare și se așeză pe marginea patului dublu proaspăt schimbat. Își plecă cu grația care o carecteriză capul pe pernă.
-Ada de ce ai plecat așa?, o întrebă cu duioșie Alin. Era atât de mândru de realizarea ei, însă nu contau eforturile depuse.
-Alin, am obosit. Tu poți înțelege, cât m-au costat toți anii aceștia?
O luă de mâna mică, albă și o duse în mijlocul patului.
-Până termin eu cu nebunii ăștia, încearcă să te odihnești puțin. Sper, să nu îmi dea prea mult de furcă!
Ieși din dormitor, iar ea se încercă să adoarmă. Amintirile îi năvăliră în minte, de cum închise ochii. Erau atât de multe…
Când intră pentru întâia oară în sala de balet, avea șase ani neîmpliniți. Rămăsese fermecată de mișcările grațioase ale elevelor mai mari decât ea și îi șopti bunicii sale, cu care venise, că vrea să ajungă și ea asemeni lebedei albe, care exersa la bara de la oglindă într-o rochiță transparentă din tul alb. Se ridicase și ea de câteva ori pe vârfuri, însă începuse să se plângă de durere bunicii căreia îi spuse să nu o mai aducă acolo.
Peste două săptămâni, reveni la sală radiind de mulțumire. Făcuse, de această dată, întreaga oră fără să se mai plângă. Profesoara, o fostă balerină, îi zise bunicii că are talent și ar fi păcat să nu o aducă de trei ori pe săptămână să facă exerciții de balet cu ea. Bunica îi răspunse că nu prea au bani și o va aduce o singură dată pe săptămână. I se replică că nu erau banii o problemă. Vor plăti când se va putea. Fosta balerină le asigură că ea le va ajuta cu bani. Ada începu să țopăie fericită și promise că se va strădui să își mulțumească binefăcătoarea.
După un an, când începuse clasa întâi la o școală specială de coregrafrie, știa deja să stea cu pantofii de balet pe poante. Se apropiase mult de bătrâna balerină, care făcea de câte ori putea lecții în particular cu Ada. Îi oferea din tot ce știa cât putea ea învăța. Era prima la școală, pregătindu-se pentru viață, cum îi spunea bunica. Părinți nu avea. Nu se știa nimic despre ei. Bunica avusese amnezie și nu îi putea da amănunte despre mama ei. Își revenise parțial, printr-un șoc produs de moartea bunicului Adei. Pierduse toată bruma de avere, dar pentru nepoată făcea orice. Când a trebuit să dea la liceu, Ada și-a dorit tot liceu de artă, secția coregrafie.
Între timp, ajunsese o adolescentă atrăgătoare și grațioasă. Profesoara de balet nu o mai putea ajuta cu nimic, căci știa mai mult decât ea acum. Într-un cuvânt, eleva își depășise dascălul, care visa să danseze pe cele mai mari scene ale lumii. Era într-adevăr talentată, însă modestă. Credea că primea roadele muncii sale istovitoare.
A fost greu, până la terminarea liceului. Se descurcau din ce în ce mai lesne, când Ada a început să aducă puțini bani în casă. Primise un rol în corpul de balet al Operei Române. Era atât de încântată de fapul că își putea răsplăti bunica pentru încrederea, care o avusese când mersese cu ea la balet. De asemenea, îi era recunoscătoare celei care o învățase primii pași de balerină. Mai rămânea promisiunea față de ea însăși: cea de-a dansa în rolul lebedei albe.
Era conștientă că această șansă nu o putea da decât Divinitatea și perseverența ei în a dansa cât mai frumos. Ar fi vrut să urmeze și facultatea, dar nu aveau destui bani.
Într-o zi, bunica își aminti că mama ei avea permanent la ea un lănțișor de aur cu un medalion, ce avea un înger de copil pictat înăuntru. Medalionul se închidea și deschidea. Atunci când se deschidea, se putea zări chipul acelui înger. Cu ce le era de folos această amintire? Cu nimic. Totuși, Ada se bucură, fiindcă bunica își amintea la vârsta sa.
Direcția Operei vroia să pună în scenă pentru următoarea stagiune „Lacul lebedelor” și se dădu concurs pentru rolurile principale. Ada se simțea pregătită pentru a-și împlini visul, dar concurența era acerbă. Printre candidatele la rolul feminin, era și nepoata directorului. Acest fapt o cam descuraja pe Ada, însă își spuse că viața este plină de examene și nu putea rata oportunitatea ivită, știind că acea „nepoată” era netalentată și plină de ifose.
Se prezentă la concurs cu inima deschisă și dansă cât putea ea mai bine. Stârnise invidie printre candidatele, care o remarcaseră dinainte; însă aceasta nu contă, când află că a câștigat rolul mult dorit și visat. Își spuse plină de încântare, că atinsese prima treaptă spre lumea dansului. Din păcate, nu mai avea cu cine împărtăși bucuria reușitei, căci bunica plecase în lumea celor drepți. Rolul masculin fusese câștigat de un tânăr care o plăcea, dar ei nu îi prea păsa. „Toate la timpul lor”, credea Ada.
Peste ani, Ada a ajuns ceea ce își dorise și scenele lumii îi erau familiare. Nu prea avea timp de prieteni și distracții. Totuși, când avea puțin timp liber, îi plăcea să se plimbe prin parc însoțită de Max, câinele abandonat pe care îl îngrijea cu drag.
Într-o dimineață târzie, se plimba și Max începu să latre după o doamnă elegantă, ce stătea pe o bancă și vorbea cu un domn la fel de distins. Ada încerca să își potolească patrupedul, dar degeaba. Acesta nu se lăsa dus de lângă acei oameni. Parcă vroia să le spună ceva Adei și celor doi.
-Lăsați-l domnișoară. Nu ne deranjează, o liniști domnul pe Ada.
-Mă cam grăbesc să ajung acasă, spuse aceasta enervată de situația stupidă, în care era pusă.
Fără să vrea, Ada o fixa pe doamna elegantă și deodată tresări, văzând lănțișorul de aur cu medalion purtat de ea.
-Nu se poate, îngăimă năucită Ada.
Dădu să atingă medalionul, vrând să se convingă că nu visează; dar realiză că ar fi făcut un gest deplasat. Privea uluită când medalionul când femeia…
Doamna se simți privită de ochii Adei și o întrebă, dacă era ceva în neregulă. Tânăra nu îndrăznea să îi spună nimic. După minute bune, în care cercetă medalionul, Ada îl atinse ușor cu degetele fine adresându-se timid ambilor:
-Știți, este o poveste a bunicii…Ea și-a amintit cu puțin înainte de a-și da sfârșitul că…fiica sa purta un astfel de medalion. Se deschide, nu-i așa?
-Într-adevăr se deschide. Uite îngerul pictat înăuntru!
Ada nu își putea închipui, că așa dintr-odată descoperise o femeie ce i-ar fi putut fi mamă sau o rudă foarte apropiată. Atâția ani trăise convinsă că mama ei nu mai trăia și acum să o întâlnească așa deodată. Era prea mult pentru ea, obișnuită cu singurătatea.
-Ați pățit ceva? Sunteți albă ca varul și tremurați. Luați loc lângă soția mea, vă rog! Domnul o așeză mai mult forțat lângă soția sa. Așteptară ca tânăra fată să se calmeze un pic, după care o întrebară cum se numea și cu ce se ocupa, aceasta mai degrabă, pentru a o linisti. Le zise cine era, dar nu se calmă.
Din discuția purtată, aflară că este celebra balerină care încântase toată lumea ce mergea la Operă.
Adei numai de aceasta nu-i păsa. Își dorea să afle ce este cu medalionul, ce o lega de această doamnă, totul. Într-un târziu, doamna începuse să povestească despre medalion și astfel, Ada află că îi era fiică, iar domnul era tatăl ei. Nu reacționă în nici un fel la toate aceste lucruri. Rămâneau doi străini pentru ea și o taină dezlegată prea târziu. Se întrebă, dacă are rost să le-o dezvăluie și lor sau să păstreze secretul medalionului. Își răspunse în gând, că aveau o vârstă destul de înaintată și nu merita să le strice viața lor, apărând ea ca fiică. „Poate au copii, ce să mai caut și eu în viața lor tihnită?”
Se ridică încet de pe bancă, își ceru scuze și plecă acasă cu Max care dădea, mândru de el, din coadă. Merse grăbită, căci era târziu și avea repetiții.
Alin urcase în fugă scările. Dormea, dar perna era udă de lacrimile vărsate în agitatul somn. Oftă adânc și se trezi, murmurând ceva.
-Am visat urât.Alin, tu nu visezi niciodată? Hai, stai și tu lângă mine să visezi. Nu vrei?
-Ada, tu nu ai visat. Am lipsit puțin, încât să nu ai timp de vise. Realizarea ta o asemeni unui banal vis de noapte? Ești celebră acum, îți dai seama?
-Nu celebritate mi-am dorit eu, ci să dansez mult și frumos. Dar sunt atât de obosită acum. Vreau să dorm pentru toți acești ani. Am trăit tumultos, dar fără bucuria ce și-o dorește orice om. Fără prietenii atât de necesari la nevoie. Fără iubire. Sunt singura care știe cât de greu mi-a fost, să trăiesc fără aceste elementare sentimente umane. Lumea spune că mă admiră. Ce știe lumea despre mine? NIMIC! Lăsați-mă cu visul meu! Nu mă înțelegeți!
Ada începu să plângă în hohote. Alin încercă să o țină cât mai strâns în brațe și să o consoleze. Din păcate, nu știa că băuse un cocteil, în care pusese o otravă puternică. Aceasta își făcea efectul și Ada muri în brațele lui, fără ca Alin să observe.
-Dormi, draga mea lebădă și visează, zise Alin corpului inert.
Tema propusa de Eddie.
Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Visul unei lebede&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

69

Cel mai bun mod de a face dragoste e sa faci sex!

Pur si simplu eu

Trăiește fiecare clipă, ca și când ar fi ultima!

rachelmankowitz

The Cricket Pages

Fosile şi pietre

Just another WordPress.com site

Efemeride

Pasiunea Misterelor

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

VERONICISME

De la Tuşa Vero cetire - traduceri, povestiri, elucubraţii, etc, şamd...

Black & White

VIAȚA ÎNTRE ZÂMBET ȘI LACRIMĂ

Barking Blog

Animals and Nature

Happy, happy... going, going

Jag hade en väldigt snygg figur, innan magen började satsa på en egen karriär.

SLOWAHOLIC®

A personal blog about traveling and taking time to enjoy the good, the fun and the lovely.

In Jurul Kadiei

pas cu pas, prin viață

A Wolfdog Blog - Drogo, my friend

Acest blog latra pentru drepturile posesorilor de caini !

Snapshooter

"I would that my camera had the speed of your tongue..."

Giaskyler

Photography

Googsy Photography

My Favorite Clicks....

Montecristo

De toate pentru toti

%d blogeri au apreciat asta: