Pur si simplu eu

Trăiește fiecare clipă, ca și când ar fi ultima!

Cartea magică

Savura înghețata așezată pe o bancă în părculețul din apropierea bibliotecii. Mai era puțin timp din pauza de prânz și trebuia să se întoarcă la lucru. Se gândea că avusese o open old book, a rose in a vase and a feathermare șansă, dobândind fără nici un ajutor, acea slujbă la bibliotecă. De mică cărțile formau pentru ea un Univers minunat. Citise mult pentru vârsta ei, împrumutând de la prieteni și cunoscuți, fiindcă acasă părinții nu îi puteau oferi mijloacele financiare cumpărării lor. Nu provenea dintr-o familie săracă. A, nici nu punea această problemă! Părinții ei aveau suficienți bani pentru călătorii, haine scumpe sau bijuterii, însă nu pentru cărți. De aceea nu fuseseră preocupați nici de educația ei, socotind că un liceu economic îi era de ajuns pentru a-și câștiga o pâine, atunci când ei nu vor mai fi și va trebui să se întrețină singură. Nu au ținut cont de înclinațiile fiicei pentru lectură, limbi străine sau traduceri și scrisul cărților. Ea se mulțumea întotdeauna cu ceea ce primea.
Un singur lucru cerea în rugăciunile ei: să poată citi în continuare. De ce doar atât? Încă nu era conștient de valoarea traducerilor ei și a prozei scurte, pe care le avea în mai multe caiete ce se prăfuiau odată cu trecerea anilor.
În sfârșit, pauza se termină și ea urcă gânditoare treptele ce duceau spre sala de lectură, unde era mai liniște față de sala de împrumut a cărților. Luă un scăunel și o carte, dar trebuia să fie atentă la ceea ce îi cereau cei care intrau în sală, solicitând câte o carte mai rară. Îi părea rău, că nu se putea concentra asupra cărții luate de pe raft. Era o carte veche cartonată. Cândva fusese legată în piele neagră și urmele ei se vedeau acum foarte puțin. O deschise ușor, pentru a se uita la anul apariției și la titlu. Când o deschise, cartea trosni din toate încheieturile. „Parcă geme”, rosti tânăra bibliotecară, mângâind cartea, căreia îi atribuise calitățile unui suferind. Cercetă amănunțit data editării. Nu zări decât o dungă, ce ștersese data și o alta titlul.
Se miră, văzând dungile ce ascundeau orice informație despre carte și își zise că trebuie să facă în așa fel, încât să o ia acasă să o citească. Doar lecturarea ei îi putea da indiciile dorite și date despre ea. „Pare o carte misterioasă. Cum să o iau acasă? Am luat vreo 5 luna aceasta și nu am voie decât 3 pe lună. Voi face o cerere specială, pentru obținerea ei.”
Luă o foaie albă și începu să scrie cu caligrafia ei copilărească. Motivă cerința, scriind că îi este necesară la școala postliceală. Mințise, dar nu avea încotro. Avea să depună cererea la plecare secretarei mai în vârsta, pe care o cunoștea. Până la terminarea programului fusese atât de ocupată, încât nu mai avu timp să răsfoiască cartea.
Secretara îi spuse că va trebui să aștepte câteva zile, până i se aproba cererea. Întrebă de ce dura atât timp. I se răspunse printr-o ridicare de umeri și un murmurat plictisit că acestea sunt formalitățile. Tânăra fremăta de nemulțumire, fapt ce nu o caracteriza. „Mai bine o luam pentru 2-3 zile”.
Mai avea puțin și s-ar fi întors să ia cartea, dar acesta însemna furt pentru ea. Nu furase în viața ei nici măcar un ac sau un fir de ață. De ce să își piardă slujba, pe care o iubea atât de mult? Numai când se gândea la furtul acelei cărți, o treceau fiori pe șira spinării.
Se dădea o luptă cumplită în interiorul ei de fată cinstită și aproape că birui necinstea, când în sala de lectură goală de acum intră un bărbat ciudat de peste 60 de ani.
-Bună seara domnișoară! Știu că este ora la care trebuie să închideți sala și să plecați, dar am venit să caut o carte veche, căreia cei din perioada Inchiziției îi spuneau „Cartea fermecată” și era ascunsă de ochii lumii.
-Inchiziție? Nu cred că biblioteca noastre deține asemenea cărți.
-Nu intrați în panică, vă rog! Ați jucat un important rol în vremea Inchiziției, un rol negativ, dacă mă pot exprima astfel. Uitați aceasta este cartea, spuse bărbatul, arătând spre cartea dorită de ea.
-Este cartea, pe care o citesc eu. Nu o dau!
-Dar sunt pentru cititori, nu este proprietatea dumneavoastră. Nu vreți să știți mai multe despre „Cartea fermecată” și cine ați fost în perioada Inchiziției? Din carte nu veți afla prea multe, deoarece este scrisă cifrat, iar acest cifru doar eu îl mai cunosc. îi spuse bărbatul cu un mister profund în voce.
-Domnule, chiar vreți să sun oamenii de la pază sau Poliția? Nu cred nimic din tot ce îndrugați! Vă rog insistent, să plecați!, se enervă fata.
-Vă pot da o dovadă că spun adevărul și vă cunosc suficient pentru a-mi permite să vă zic aceste lucruri? Aveți pe umărul drept un semn, ce are forma unui crin?
Tânăra întrebă uluită de unde știe de acest semn, pe care îl avea din naștere.
-Știu și gata! Acum aveți încredere în ce v-am spus și urmează să vă relatez? Sunt multe amănunte, pe care aș dori să le știți doar pentru binele dumneavoastră.
-Da, șopti tânăra. Trebuie să închid sala, altfel voi fi sancționată pentru abatere de la program.
-Putem merge la cofetăria din colț, dacă doriți. Luăm și cartea cu noi, fiindcă aici nu-i de folos.
Se îndreptau tăcuți spre mica cofetărie care rămânea deschisă până la ora 22.00, unde bărbatul spera să îi dezvăluie tainele cărții plină de mistere pentru tânăra fată.
Ea se întreba dacă nu greșise, luându-se după straniul necunoscut ce părea că știe multe secrete și că o cunoștea. Între tânără și bărbat incepu să se lege un fel de amiciție, o vrajă din timpuri străvechi. Parcă se cunoșteau de o viață, deși diferența de vârstă dintre ei era de peste 30 de ani.
Intrară în cofetărie și se așezară la o masă mai ferită, căci nu vroiau să fie deranjați. Bărbatul comandă două limonade și o întrebă dacă mai dorește ceva. Ea clătină din cap în semn că nu trebuie să își facă probleme în această privință.
-Uitați domnișoară despre ce vreau să vă vorbesc: este o legendă veche de sute de ani, în care am fost și noi implicați. Eu am fost un indian creștinat din America Latină, iar dumneavoastră Inchizitorul ce m-a condamnat la arderea pe rug. Ați fost bărbat în acea vreme.
-Credeți în existența altor vieți?
-Da. Am studiat acest lucru. Sunt parapsiholog și am citit mult despre reîntrupare. Dar să revenim la povestea noastră. După ce am aflat cine am fost acum sute de ani, am căutat amănunte despre inchizitor și în cercetarea mea am dat peste dumneavoastră. „Cartea fermecată” tocmai aceste lucruri redă: creștinarea unui trib de indieni și arderea pe rug a unei părți dintre ei la comanda unui inchizitor, care în această viață sunteți dumneavoastră. Desigur, nu aveți nici o vină, dar o Lege a Universului spune că faptele rele se plătesc, pentru a duce în viața actuală un trai bun cum aveți dumneavoastră.
-De unde știți  înce fel trăiesc eu acum? Poate, mai plătesc încă faptele comise. Sunteți sigur că eu sunt persoana despre care ați citit în carte?
-Absolut sigur! Nu simțit ceva ciudat când m-ați întâlnit? Eu din prima clipă mi-am dat seama că dumneavoastră sunteți, după legătura spirituală ce s-a stabilit între noi. Nu vă gândiți că vă fac curte. Mi-ați fi putut fi fiică.
Tânăra desena pe fața de masă figuri imaginare, gândindu-se la ceea ce i se istorisea. Nu știa ce să creadă, dar era sigură că nu putea fi mințită. Nu avea de ce acest bărbăt să inventeze povești și vedea scopul, pentru care ar face acest lucru.
-Îmi puteți spune și mie cifrul acestei cărți, deoarece îmi doresc foarte mult să o citesc. Nu cred că a ajuns dintr-o pură întămplare pe raftul de lângă mine.
-Este clar că ați intrat din întâmplare în posesia ei, cât despre cod îl puteți învața după schema pe care am să o v-o dau. Cred că îl puteți învăta cu mai multă ușurință decât mine sau alte persoane, fiindcă odată vă era familiar. Mâine ne mai putem întâlni să vi-l dau, înainte sau ce terminați programul de lucru la bibliotecă?
-Credeam că îl știți pe de rost și mi-l veți spune în această seară. Mâine dimineață ne putem întâlni. Sunt nerăbdătoare să îl învăț, pentru a citi „Cartea fermecată” care este la dumneavoastră de când am plecat de la bibliotecă.
Bărbatul scoase cartea și i-o dădu cu grijă.
Se apropiase ora închiderii și trebuiră să iasă din cofetărie. Mergeau încet pe strada care ducea spre locuința tinerei și vorbeau despre regulile cifrului. Fata nu se temea deloc că ar putea întâmpina dificultăți în însușirea acelor reguli, căci știa că nu este proastă.
-Mai am ceva să vă spun…. în legătură cu traducerile făcute și proza pe care ați scris-o. De ce ați lăsat caietele să se prăfuiască și nu ați mers la o editură să le publicați? Știți că între caiete și „Cartea fermecată” există o anumită legătură? Nu puteați scrie ceva străin de viețile trăite și experiențele acumulate în ele, înțelegeți?
-Dar de unde știți de caietele mele?, întrebă tânara mirată. Nimeni, dar absolut nimeni nu le-a văzut, în afara părinților mei când scriam sau căutam vreun dicționar la anticariat.
-Un anticar mi-a spus despre interesul dumneavoastră pentru dicționare în timpul cercetărilor mele, care vă asigur că au fost destul de îndelungate. Vă rog, duceți caietele unui editor, pe care îl cunosc și vă v-a ajuta.
-Voi vedea ce am de făcut cu caietele, după ce citesc cartea, spuse cu hotărâre în glasul obosit.
Înainte de a-și spune noapte bună, tânăra și bărbatul stabiliră ora la care aveau să se întâlnească a doua zi și câteva amănunte referitoare la atenția, cu care tânăra fată trebuia să se obișnuiască. Erau unele detalii la care fata nu se așteptase. Bărbatul îi zise că acea carte avea anumite puteri magice, de care trebuia să profite până a doua zi. Această carte, atunci când era pusă sub pernă în timpul somnului, îi arăta adevărate revelații de care nu trebuia să se sperie.
Intră în casă și merse direct în dormitor. Căzu frântă de oboseală pe pat și scoase cartea din poșetă, pentru a o pune sub pernă. Când o scoase nu se putu opri să o deschidă. Cartea trosni ca și prima dată și fata dădu câteva pagini. Văzu multe desene, însă unul îi atrase atenția în mod deosebit de plăcut. Înfățișa un bărbat tânăr cu trăsături frumoase și pentru o clipă i se păru că seamănă cu figura lui Iisus, dar crezu că nu seputea așa ceva, că era o iluzie optică sau se datora zilei agitate, pe care o avusese. Închise încet cartea și o băgă sub pernă, cum fusese sfătuită de acel bărbat.
Adormi imediat ce puse capul jos și într-adevăr visă detaliat ce făcuse în viața de pe vremea când fusese inchizitor. Se trezi țipând și lac de sudoare. Faptele făcute pe timpul Inchiziției erau cumplit de rele și îngrozitoare pentru acel trib de indieni, care vruseseră să devină creștini. Stătea încă în pat și aștepta să își revină.
Merse apoi să facă un duș care îi mai alungă din visele urâte, trezind-o la realitate. Se îmbrăcă repede, căci se făcuse târziu, luă cartea și ieși din casă. Aproape alerga spre locul unde trebuia să se întâlnească cu bărbatul, care îi promisese schema cu regulile cifrului.
Bărbatul nu venise și ea se gândi că probabil nici nu exista, dar după vreo jumătate de oră acesta își făcu apariția. Își ceru scuze pentru neprăvăzuta întârziere. Îi întinse o hârtie, pe care erau caligrafiate niște semne.
Luă cu nerăbdare acea hârtie și privirea i se încețoșă. Parcă mergea undeva în timpuri îndepărtate. Se recunoscu în inchizitorul crud, care condamna la arderea pe rug indienii creștinați. Avea în mână, acel inchizitor, o carte îmbrăcată în piele neagră scrisă cifrat.
Leșină și bărbatul o duse pe o bancă aflată vis a vis de bibliotecă, banca pe care tânăra obișnuia să stea în pauza de masă. O udă cu apă rece și tânăra începu să își revină, dar observă o schimbare la hârtia cu semnele, pe care trebuia să le învețe. Acum știa semnificația fiecărui semn și putea citi „Cartea fermecată”, care era la ea. Se întrebă dacă ar fi prudent să spună acest lucru bărbatului.
-Acum știți semnele, nu-i așa?, o întrebă calm bărbatul. Misiunea mea s-a încheiat, mai spuse ca pentru el. Succes și lectură plăcută, domnișoară! A, nu uitați de caiete. Am scris adresa editorului pe verso și sper să vă ajute. La revedere!
Plecă așa cum intrase seara trecută în sala bibliotecii. Fata își dădu seama că întârziase și urcăîn fugă scările spre sala de lectură.
-Ați pierdut această hârtie, îi strigă un trecător.

-Nu am nevoie de ea, spuse ea gândindu-se că acum putea citi „Cartea fermecată”, fără nici un ajutor. Oare mai trebuie să citesc, ceea ce am trăit cândva? Mai bine merg la acel editor. A, dați-mi, vă rog, hârtia să îmi notez adresa, rugă ea trecătorul.

Peste câțiva ani, ajunsă o renumită scriitoare, dădea pe ultima carte ieșită de sub tipar, dedicații cititorilor săi. Cartea se numea „Manuscrisul inchizitorului” și reda experiența sa.
Un bâtrân își făcu loc prin mulțime și îi ceru o dedicație.
-Ați studiat parapsihologia?
-Deci, m-ați recunoscut. Felicitări pentru cărți! Mă bucur, că mi-ați urmat sfatul.
-Eu vă mulțumesc, că m-ați făcut să devin conștientă de valoarea caietelor mele ce s-au transformat în cărți.
-Ei, lasă copilă! Să scrii în continuare. Nu știu, dacă voi apuca următoarea lansare de carte, însă știu că vei așterne pe hârtie multe amintiri.
Îi luă mâna și o strânse îndelung cu lacrimi în ochii săi bătrâni, ce vedeau multe.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: