O, prietene, cum este albastrul tău?

Îl aștepta pe peronul gării, unde călătorii soseau sau plecau; unii dintre ei conduși de rude sau prieteni. Era o permanentă forfotă și căldura o făcea îngrozitor de suportat, mai ales, că el nu era obișnuit.

Își privea ceasul din minut în minut, nedându-și seama de acest lucru. Cumpărase în drum spre gară un ziar, pe care îl folosea să își facă un pic de aer în atmosfera Legend-of-the-Blue-Sea-episode-20-terakhir  irespirabilă aproape la miezul zilei. Se anunță o întârziere de 40 de minute pentru trenul prietenului său.

Se gândi să stea pe o bancă, unde era ferit de forfotă și parcă era mai umbră lângă zidul de ciment al clădirii. Luă loc pe aceea bancă, trăgându-și pantalonul bine croit ce îi cădea puțin evazat. Trecură minute bune de așteptare, dar iată că locomotiva trenului se ivi în depărtare.

Prietenul său cu o geantă de voiaj de un albastru intens coborâ din tren și se apropie să își îmbrățișeze vesel camaradul din liceu. Cei doi bărbați se uitau unul la celălalt, întrebându-se dacă erau într-adevăr acei care se salutau, atunci când intrau în sala de clasă cu versul lui Nichita Stănescu: „O, prietene, cum este cerul tău?”

Proaspătul sosit de la Roma, unde preda limba și literatura română într-un schimb de experiență, era înalt, cu ochii verzi și părul șaten spre blond. Era bronzat, fiindcă îi plăcea să petreacă puținul timp liber în natură sau practicând diverse sporturi: înot, tenis de câmp sau ski, atunci când venea de sărbători în țară.

Niciunul nu era căsătorit, deoarece acest lucru necesita timp și ar fi fost o grijă în plus. Acum, se grăbeau spre stația de taxi, pentru că prietenul adusese cu el o mulțime de bagaje, de parcă ar fi dorit să împartă cu camaradul său toate plajele însorite ale Mediteraneenei și cerul lor albastru-intens. Găsiră cu greu un taxi, care demară spre  casa celui mai bun și vechi prieten, pe care îl lăsase în țară.

Când îi spusese să vină și el în Italia, acesta îi răspunse că el s-ar putea despărți de meleagurile natale, de atâtea amintiri frumoase strânse până la 40 de ani. De fapt, nici cel plecat la Roma nu părăsise țara de bunăvoie, ci în lipsă de bani. I se oferiseră nesperat de mulți bani, pentru a fi convinși că vine să predea la Roma.

Metropola nu îi plăcuse, fiind extrem de agitată, dar nu avu încotro și se prezentase la postul bine plătit. Mare parte din week-end-uri le petrecea colindâd Italia sau prin stațiunile mai ieftine.

Am ajuns la apartamentul meu, Paul!, îi spuse Andrei prietenului său, radiind de bucuria reîntâlnirii. Te ajut și eu la bagaje, stai liniștit.

Plătiră șoferul taximetrului și urcară în apartamentul elegant și sobru mobilată. Îl conduse pe Paul în camera de zi, unde erau o canapea, două fotolii, biroul lui Andrei și câteva scaune artizanale. La ferestre se vedeau ghivece cu flori, de care părea că are cineva ar fi avut grija lor.

Se așezară un timp, așteptând să vină comanda de pizza. Paul se uită prin cameră, apoi îl întrebă pe Andrei:

-Dar când te-ai mutat în acest apartament? Țin minte că ultima dată când am venit în țară locuiai la mama ta. Sora ta, Ema, ce mai face? Îmi aduc aminte că terminase facultatea de Turism și merge des ca ghid în excursii. Tot bine arată, bănuiesc. Câte nopți

the-legend-of-the-blue-sea-legend-of-the-blue-sea-pureun-badaeui-jeonseol-ceRBL02C

albe mi-a pricinuit sora ta în liceu, doar eu știu! Aș dori să o revăd, dacă și ea vrea, apoi să ne ducă undeva pe litoral, poate la Vama Veche. Cât îmi lipsește marea noastră din țară, și cerul ei albastru! Am văzut multe mări în viață, dar Marea Neagră îmi este atât de dragă! Îmi este dor de tinerețea furată, parcă, de tatăl meu. A trebuit să muncesc din greu, pentru a mă întreține în facultate. Am evitat să vorbesc despre acest lucru, fiindcă mă doare și acum, după atâția ani.

Soneria îl întrerupse pe Paul, iar Andrei se grăbi să deschidă. Băiatul adusese comanda, pe care o plăti Andrei fiind gazdă.

-Păi, să o mâncăm cât este caldă, apoi nu mai este la fel de bună, propuse Andrei.

-Într-o zi, când are și Ema timp liber, voi face eu pizza adevărată, nu ca aceasta, spuse plin de entuziasm Paul.

Andrei scoase din frigider o sticlă de vin roșu, deși nu erau mari consumatori de alcool. Mâncau, vorbeau și râdeau amândoi de parcă redeveniseră liceeni de odinioară, cu albastrul tinereții în suflet și priviri.

După masă trecură fiecare în dormitorul său pentru o bine meritată odihnă. Andrei se trezi primul și merse în camera de zi. Își luase de lucru acasă, pentru a nu pierde ritmul impus de șeful său. Lucra de câteva luni la o firmă multinațională, unde câștiga destul de bine. Se luase ba cu una, ba cu alta și uită să îl trezească pe Paul.

Când se uită la ceas, sări de pe scaun și merse în dormitorul lui Paul. Acesta stătea pe marginea patului, ținând mâna la stomac. Andrei se impacientă, întrebându-l dacă a pățit ceva.

-Cred, că ulcerul îmi face probleme. Stai liniștit, că îmi revin imediat. Am mai avut probleme cu stomacul în ultimii ani. Va trebui să fiu atent ce mănânc. Ei, lasă, nu face fața asta, că nu mor eu dintr-atâta lucru. Aș vrea să ies puțin la aer. Azi, a fost foarte cald și nici tu urmă de o briză a mării sau măcar o adiere de vânt.

Începu să capete roșeață în obraji, semn că îi era mai bine. Ieși cu Paul într-un parc din apropiere, unde își petrecură seara. Se întoarseră acasă târziu și mâncară câte un iaurt cu un corn cu ciocolată drept cină, ca doi băieți de liceu. Paul luă de pe birou un laptop și ascultă muzică la căști, să nu îl deranjeze pe Andrei, care se apucase de munca întreruptă. A doua zi, se treziseră târziu, pentru îi prinseseră zorile tot povestind și aducându-și aminte câte o trăsnaie făcută împreună. Se întrebară reciproc la micul dejun „O, prietene, cum este albastrul tău?”

Începură să râdă cu poftă. Andrei îi spuse lui Paul că o va suna pe Ema, să se intereseze pentru o vacanță, în care să meargă Paul însoțit de Ema, căci el trebuia să meargă la serviciu.

Era sfârșit de lună și aveau mult de lucru. Lui îi plăcea ceea ce făce, așa că nu își făcea griji decât pentru Paul. Pe la 11.00 reuși să o găsească pe Ema, dar aceasta era plecată la mare cu un grup de turiști și se întorcea peste două zile. Îl asigură că atunci se va putea ocupa de prietenul lor. Paul îi transmise salutări Emei și îi zise că abia așteaptă să o reîntâlnească. Își imagina cât de frumoasă devenise acum, însă trebuia să aștepte două, poate, trei zile.

-Ce ghinion, să plece tocmai acum!

 

Cei doi își petrecură în mod plăcut timpul, până la venirea Emei: Paul citea ziua, iar când se putea ieșea cu Andrei seara în oraș. Ema veni din excursie și îl luă în primire pe Paul.
-Ciao, mio caro! Ce faci italiene? Ți-ai adus aminte de noi?, glumi ea când sosi acasă la fratele ei.
Era înaltă, suplă și emana prin toți porii bucurie. Paul fluieră încântat.
-Măiculiță, dar bine mai arați!
Ea se roti în jurul lui, mijind ochii ei albaștri frumos machiați. Purta o rochie bleu din pânză topită, ce îi stătea de minune.
-Ei, mă străduiesc să țin pasul cu italiencele tale, glumi și ea conștientă de felul în care arată.
-Și când dorești să plecăm? Stabilesc eu unde, de acord?
-Da, sigur! Mă las pe mâinile tale, domnișoară sau Zână?
-Cum doriți prințe! Să ne uităm un pic pe harta aceasta. Nu ai vrea să mergi la munte, să skiem pe iarbă?
-Nu este mai bine la mare sau te-ai săturat de soare?
-Pentru mine, oriunde este bine! Decizia îți aparține!
-Bine, aleg marea, că tot mai trebuie un pic de bronz.

Lui Paul îi luă câteva ore să își facă bagajul. Rămăsese să plece a doua zi cu Ema pe litoral. Ea ar fi vrut să îl ducă la Mamaia, într-un hotel, dar nu știa dacă Paul va fi de acord.

Dimineața anunța o zi caldă și se bucurară că aveau să scape de canicula prognozată. Ema avea mașină și ajunseră repede la mare. Paul nu vru în stațiunea Mamaia, ci la Vama Veche. Andrei le spusese să îl sună și pe el joi seara sau vineri la prima oră, deoarece vroia să vină și el vineri seara. Merseră în Vamă la dorința lui Paul, deși Ema îl avertizase că nu mai este ce știa el la Vama Veche. Merseră direct pe plajă și lăsară pentru mai târziu instalarea cortului.

Ema se schimbase într-un costum de baie albastru, în care îl vrăji de-a binelea pe Paul. Înotară până în larg, iar Ema se ferea mereu de îmbrățișările lui. Îi spuse să fie cuminte, altfel va rămâne singur.

-Ce Zână rea ești! Când ai învățat să înoți așa bine, de abia mă pot ține după tine?

-Venind atât de des la mare a trebuit să învăț.

Întorși la mal Paul instală cortul, iar Ema cumpără ceva de mâncare pentru prânz. După ce mâncară din prânzul încropit de Ema, se retraseră în cort să se odihnească. Ema era frântă de oboseală și adormi imediat, nedându-i importanță lui Paul, care nu vroia să doarmă, spunând că nu vrea să își doarmă viața, probabil singura ce îi era dată.

Merse pe plajă și stătu la soare o vreme, după care mai intră în apă să înoate. Se întoarse palid la față, ținându-și mâna la stomac. Simțea o arsură în capul pieptului. Ema, care între timp se trezise, se duse să vadă pe umblă Paul. Când îl vâzuse stând pe sezlong cu fața aceea, îl întrebă ce s-a întâmplat. El nu vroia să o indispună cu ulcerul lui, așa că o minți zicând că a făcut insolație și vrea să stea puțin liniștit.

-Parcă, ai fi copil. Cum lipsesc un pic, cum faci tu câte o nefăcută!, bombăni Ema.

Paul se simțea din ce în ce mai rău, însă privind-o pe Ema parcă toate îi treceau. Ea stătea acum întinsă pe un cearceaf pe nisipul fierbinte, citind un roman. Lui Paul îi veni să vomite și fugi spre mare. Vărsă sânge, ceea ce nu i se mai întâmplase. Ema îl urmări întâi cu ochii ei albaștri, apoi i se păru ciudat comportamentul lui Paul și plecă după el.
-Paul ai vomitat sânge! Trebuie să mergem la Policlinică, dacă mai găsim pe cineva la ora aceasta sau la spital. Nu-i de glumit cu asta!, îi spuse Ema pe un ton rugător.
-Stai liniștită, este doar ulcerul, care îmi face iarăși figuri, o liniști el.
-Dacă ți-a mai făcut probleme, chiar trebuie să facem ceva. Nu poți sta așa!
-Vedem noi…
-Nici un vedem noi! Mergem să te consulte un medic. Eu mă duc să mă îmbrac. Vii și tu!, spuse Ema, împingându-l de la spate. Paul se conformă cerințelor Emei și începu să glumească cu ea, prefăcându-se că i-a trecut.
-Termină cu glumele și îmbracă-te repede. Îl sun pe Andrei, când aflăm despre ce este vorba.
Ajunși la Policlinica din Constanța nu mai găsiră medic specialist și fură trimiși la spital. Ema avea acolo o prietenă asistentă, care îi conduse la un medic internist. Îi făcu lui Paul câteva analize la sânge și un ecograf abdominal. Medicul se strâmbă puțin, când văzu pe ecranul monitorului rezultatul ecografului.
-Va trebui să țineți regim sever un timp și să luați medicamentele, pe care vi le voi prescrie. Dacă nu veneați acum, riscați să se agraveze. Așa aveți toate șansele să vă reveniți, dar fără excese sau alcool.
Ema îi zâmbi, spunându-i medicului că va avea ea grijă ca Paul să urmeze indicațiile medicale. În drum spre cortul lor, el o întrebă de ce își ia ea angajamente ce nu o privesc. Era, oarecum, indignat de faptul că îl trata ca și când ar fi fost un copil sau un iresposabil.
-Vezi, unde ai ajuns, să vomiți sânge, îl apostrofă Ema. Lasă-mă, să am grija ta o vreme, că tot îți dorești acest lucru!
-A, sigur că îmi place să mă îngrijești tu, dar nu pe tonul acesta să îmi vorbești!
Se înserase, dar ei nu se strânseseră de pe drumuri. Paul vroia să meargă la un concert pe plajă, în apropiere. Ema luă foc, când auzi ce intenționează să facă. Îl sună pe Andrei și îi povesti ce se întâmplase. Acesta fu de părere să se întoarcă amândoi a doua zi și dacă Paul se va simți mai bine să meargă undeva la munte.
După cină, Ema îi dădu medicația lui Paul, pe care avusese grijă să o cumpere de la o farmacie, strecurând printre medicamente un calmant să doarmă. Îl trimise vrând-nevrând să se culce mai devreme, iar ea rămase să citească. Pe la miezul nopții, Paul se trezi și vomită din nou mult sânge, rămânând fără puteri. Încercase să nu o trezească pe Ema, dar cum aceasta dormea iepurește se trezi și intră în panică, când îl văzu aproape leșinat sună la 112.
Îl duse pe Paul la spital. Acesta intră în comă și fu dus la terapie. Ema îl anunță pe Andrei, care sosi într-un timp record. Medicii și asistentele reușiră până dimineață să îl scoată din comă și acum Paul dormea într-o rezervă.
-Cum sunt rezultatele ultimelor analize?, se interesară Ema și Andrei.
-Îmbucurătoare, rosti uitându-se la pacient una dintre asistente.
Ema se apropie de pat și văzând că întredeschide ochii îl întrebă:
-Cum este albastrul tău, prințe?
-De unde știi salutul nostru, Zână?
-Chiar Ema de unde știi versul din Nichita „o, prietene, cum este albastrul tău?”
-L-am auzit de la voi! Este un secret? Albastrul meu era cât pe ce să devină negru cu năstrușnicul meu prinț, mărturisi Ema încercând să zâmbească, dar o lacrimă se prelingea pe obraz.
                                                              ***
În Roma, se năștea peste un an o fetiță, iar Paul sărea în sus de bucurie pe holul maternității, spunându-și „Sunt tată de fată! Seamănă cu mine sau cu Ema?”
Mai multe povesti pe aceasta tema gasiti in tabelul lui Cartim.

 

Anunțuri

3 gânduri despre “O, prietene, cum este albastrul tău?

  1. Interesanta si lunga povestea ta.

    Incep sa realizez ce lipseste lucrarilor tale : o parte este foarte detailata uar apoi se intampla ceva si termini povestea brusc.
    Parca ritmul nu e acelasi .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s