Trandafirul

Era o noapte caldă, iar el ieșise pe verandă să privească cerul înstelat. Păși pe iarba umedă, își puse brațele sub cap și stătu întins pe pământ, privind stelele căzătoare. Așa îi plăcea să creadă, că stelele toate sunt, mai devreme sau mai târziu, căzătoare; că vin către pământ pentru a-l săruta. Ochii îi erau puțin înlăcrimați.

-Mi-e dor de ea. Era atât de frumoasă și de tânără! De ce Dumnezeu ia la El florile cele mai frumoase? Este ca și noi, când rupem din grădină cele mai minunate flori? Dacă aș fi în locul lui Dumnezeu nu aș rupe nicio floare, nici măcar buruienile; ci le-aș pune în ghivece, să am grijă de ele. Dar eu sunt un biet muritor, își încheie el plângând monologul.

În urmă cu o lună, îi murise cea care ar fi devenit soția lui.

 

Durerea pierderi sale devenise copleșitoare, dar nu-l mai apăsa atât de tare.

Oricum, tot nu mai trăia, ca atunci când se puteau plimba mână în mână ori privi în ochi. La îmbrățișările sau sărutările de odinioară nu se putea gândi.

-A murit oare Mona?,se întrebă el, parcă nedumerit.

*****

-Vă rog, dați-mi un ghiveci cu trandafiri galbeni, o rugă Albert pe vânzătoarea de la florărie.

-Îmi pare rău, dar nu mai am decât flori tăiate, răspunse amabila vânzătoare.

-Dar nu doresc decât în ghiveci florile. Aceasta este o florărie destul de centrală, cum este posibil să nu aveți?

-Poate, tocmai de aceea! Multă lume cumpără flori de aici, îi spuse vânzătoarea. Am, totuși, acest singur trandafir alb în glastră; dar este doar un boboc, nici nu l-am scos la vânzare, se scuză aceasta, scoțând de sub tejghea un boboc de floare mic și alb ca zăpada.

-Nu-i nimic, acesta îmi place foarte mult și se potrivește de minune cu cea pentru care îl cumpăr, spuse Albert.

După ce plăti minunăția de floare, ieși, îndreptându-se spre locuința viitoarei sale soții. Ajuns în dreptul unei cofetării, se opri și luă o cutie din înghețata, care știa că îi place cel mai mult. Avuseseră o discuție, în care ea îi spusese că pentru ea doar faptele și dovezile de iubire contează, restul este tăcere…

Sună la sonerie, dar aceasta era blocată. Începu să bată în ușă întâi ușor, apoi din ce în ce mai tare.

-În sfârșit, ai auzit, îi zise Albert Monei un pic nervos, când aceasta deschise ușa. Dar ce făceai, dormeai la ora aceasta? Nu arați prea bine. Ai pățit ceva?, o întrebă Albert, când o văzu palidă și cu părul în dezordine.

-Nu dormeam, doar stăteam întinsă pe pat. Azi-dimineață, mi-am făcut niște analize la sânge, dar parcă ți-am spus. Sunt foarte obosită în ultimul timp, nu ma pot odihni noaptea, nu ai observat?

Cuvintele abia îi ieșieau din gura cu buze arse, pe care le dăduse cu puțin ruj, pentru a salva aparențele. Lui Albert nu îi plăcea deloc aerul ei deprimat, lipsit de viață, care nu îi era caracteristic.

-Îți place acest boboc alb de trandafir? Am căutat trandafiri galbeni, însă nu mai aveau în glastră, încercă el să o înveselească și reuși.

-Da, este superb, spuse Mona zâmbind la vederea trandafirului. Trebuie udat imediat, spuse mergând să aducă stropitoarea pentru flori.

-Să punem înghețata în frigider sau mâncăm câte o cupă?, o întrebă Albert, neștiind ce să facă. Eu aș mânca, căci pe căldura aceasta este numai bună.

-Stai, să cinăm întâi, apoi mănânci câtă înghețată dorești, dragul meu copil. Îi spunea pentru întâia dată „copil” pe acest ton, de parcă mai avea puțin și îzbucnea în plâns. Albert nu observă acest lucru, fiind preocupat cu înghețata.

-Aș mânca ceva, să știi. Cum de nu m-am gândit să cumpăr și mâncare? Căscat mai sunt câteodată, dar pe căldura aceasta am circumstanțe atenuante, nu-i așa Mona?, o întrebă, vrând să glumească și să o bine dispună.

Mona avea niște clătite stropite cu sirop de afine și brânză franțuzească, pe care o prefera altor alimente, spunând că ajută la digestie.

-Uite, am aranjat masa în bucătărie. Seara nu trebuie să măncăm prea mult. Avem și înghețata…este perfect!, spuse ea surâzându-i drept invitație la cina frugală.

După ce terminară și înghețata, din care Albert mâncase ca un nesătul, trecură în sufragerie la un film, pe care îl găsiră pe HBO.

-Mona abia te-ai atins de mâncare, îi reproșă Albert.

-Nu vreau să mă îngraș, găsi ea repede o scuză.

-Tu nu ești grasă, ci numai bine pentru a deveni soția mea, îi zise el strângându-i mâna mică, cu unghiile frumos tăiate. Mâna lui era caldă și mare, astfel că mâna ei stătea ca într-un lăcaș primitor.

Mona se strecură în brațele lui Albert și începu să plângă încetișor. El a întrebat-o de ce plânge și de ce este atât de tristă. Ea a ocolit un timp răspunsul, dar până la urmă începu să vorbească.

-Nu știu sigur, dar cred că sunt bolnavă. Aștept rezultatele analizelor, să îmi confirme bănuielile. Vezi, tu cât de mult se aseamănă viața cu trandafirul? Este frumoasă ca floare, însă are spinii aceia care ne înțeapă, când ți-e lumea mai dragă! Dacă am ceva grav nu mă mai pot căsători cu tine. Nu vreau să îți fiu o povară pe cap…

-De ce vorbești așa și te gândești la ce-i mai rău?, o întrerupse el. Vom merge la cei mai buni medici, în caz că ai ceva. Te rog, fii cât mai pozitivă în gândire. Lasă gândurile acestea negre, că mă supăr! Când te-am cunoscut, erai atât de optimistă și acum…

-Și acum sunt optimistă, dar nu vreau să mă lupt cu morile de vânt!

-Întâi să vedem analizele și apoi vorbim. Mai bine am urmări filmul, ce părere ai?

Au văzut filmul, au discutat, iar Mona își mai revenise, când Albert se hotărâ să plece acasă la el. Nu voiseră să locuiască împreună din două motive: primul era dorința Monei de-a fi independentă, iar al doilea mama lui Albert, care nu o vroia ca noră.

Mona se simțea obosită, însă nu putea să adoarmă. Răsfoi niște reviste, citi pentru cazul, pe care îl avea de rezolvat a doua zi, însă somnul veni abia în zori. Își frământa mintea cu gânduri inutile, de care era conștientă că nu o ajută, și nu putea dormi. Înainte își zicea seara la culcare „oricum, acum, nu pot face nimic” și adormea.

Dimineață se trezi mai obosită, de parcă nici nu dormise. Făcu un duș, mâncă cereale și fructe, apoi se îmbrăcă într-un costum elegant și plecă la tribunal. Peste zi se luă cu una, alta și îi fusese aproape bine. Spre seară deveni din nou apatică, obosită. Dacă nu ar fi venit o prietenă la ea, care o întrebă de nuntă, apoi Albert nu ar fi știut ce să facă.

Albert îi spuse că va dormi la ea, pentru a merge cu ea să ia rezultatele analizelor. Monei îi era teamă inconștient de cum vor fi spune medicii. Se simțea sfârșită, însă nu vroia să îl alarmeze și pe Albert. Ar fi vrut să stea în pat, dar nu putea sta degeaba. Această inutilitate o consuma enorm. Hotărâ să aibă răbdare până dimineață și să fie optimistă cu ea, pentru ea și Albert. Știa cât ține el la ea și nu vroia să-l dezamăgească sau nemulțumească.

Abia reuși să mănânce ceva în aceea seară de gura lui. Noaptea trecu atât de încet, încât i se păru un mileniu. În sfârșit, veni și dimineața. Albert fusese tot timpul cu ochii pe ea și nu-i plăcu felul, în care era

. -O, binecuvântată dimineață!, spuse Albert, glumind. Ea zâmbi și merse să facă dușul, în timp ce Albert pregătea micul dejun.

-Să vezi ce rezultate bune vor fi, dacă mănânci tot, îi strigă spre dormitor, unde se îmbrăca.

-Ți-am zis că nu vreau să mă îngraș, îi răspunse, vrând să pară veselă.

-Mă înnebunești cu îngrășatul! De câte ori vrei să îți repet că arați numai bine, încăpățâna mică?, îi spuse Albert, admirindu-i cocul moderm. Este bine, dacă ai timp să te aranjezi, zise  Albert.

Mâncară și apoi merseră să afle rezultatul analizelor. Intrară amândoi la medicul hematolog. Mona fu cea dintâi care îl întrebă cum sunt analizele.

-Doamnă, aveți o anemie macrocitară destul de severă, dar cu tratament o putem ameliora. În rest, totul pare să fie în regulă. Va trebui să repetați peste trei luni analizele și să mâncați legume și fructe proaspete de sezon.

Răsuflară ușurați la auzul acelor vești, iar Albert începu să bombăne.

-Ai auzit că trebuie să mănânci?

O duse la cofetărie și mâncară înghețată. Cu tot tratamentul și mâncarea, Mona se simțea la fel de obosită și sleită de puteri. Își luară concediu și merseră două săptămâni la mare, unde se simțiră bine, iar Mona prinse pentru un timp putere. Când repetă analizele, rezultatele fură mai proaste și trebui să se interneze în spital pentru analize amănunțite.

*****

-Și nu a mai venit acasă de la spital, își zise Albert cu lacrimi în ochi. Au fost zadarnice toate eforturile mele? Măcar a murit cu zâmbetul pe buze și cu rezerva plină de flori. Simt că viața m-a nedreptățit. Voi mai putea trăi fără ea? Ce gust, culoare, miros vor avea zilele mele de acum încolo? O stea căzătoare, uite!, spuse Albert. Poate, viața mea va fi doar un trandafir fără floare, numai spini…nu știu ce va fi…O, Mona, ne vom întâlni, curând, la nunta noastră! Voi avea răbdare, cum ți-am promis…îmi voi trăi viața, cum voi putea!
Și lacrimi, și stele cădeau pe pământ, făcându-i suferința și mai grea…

Text scris pentru Jocul cuvintelor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s