Pelerinul

Stătea ghemuit în colțul încăperii de o curățenie îndoienică. Hangiul îi spuse să guste din bucatele așezate pe masa lungă din mijloc, dar drumețul nu vru să părăsească locul pe care și-l găsise cu atâta greutate. De sub mantaua cenușie i se puteau întrezări trăsăturile asprite ale feței, odinioară frumoase, de timpul ce trecuse peste el. Ar fi dorit să ațipească puțin, însă recunoscu în sinea sa că nu ar putut; din cauză că îi era prea foame, iar la han era foarte mult zgomot pentru a-și găsi liniștea. Cu alte cuvinte, nu era obișnuit cu o astfel de atmosferă. Totuși, intrase în acel han să mănânce și să doarmă.

Gândurile îl purtară departe de acea încăpere într-un alt timp și spațiu. Salonul era athosfrumos mobilat și plin de cărți. Pe biroul său se aflau o hartă cu multe însemnări și câteva cărți, pe care le studiase. Își dorea să străbată întreaga lume, dar mai ales Italia, Grecia, Egiptul. Era un om bogat și își putea permite să cunoască vechile comori antice. Își notase pe hartă drumul. Programase plecarea pentru a doua zi dimineață și credea că un însoțitor l-ar fi încurcat. Prima destinație era Atena, iar pe urmă alte localităţi din această țară.
-Mi-ar fi plăcut să-i întâlnesc pe Platon și Socrate, însă ar fi trebuit să mă nasc mult mai devreme, zise el rotind globul pământesc. Făcu câțiva pași până pe balcon, unde admiră apusul de soare. La orizont vedea o linie trandafiriu-violacee.
-Câte minunate răsărituri și apusuri mă așteaptă în această călătorie, gândi bărbatul. Lumea așteaptă să-i descopăr frumusețile și comorile, își continuă el gândul, întorcându-se să verifice bagajele făcute.


-Da, sunt în regulă bagajele. Pot dormi liniștit, spuse el mai mult pentru a se calma. Călătoria îi pricinuia emoții nemotivate și își zise că va lua un calmant, pentru a putea dormi.
Se făcuse târziu, iar el nu mâncase mai nimic. Deodată, se auziră bătăi puternice în ușa de la intrare. Merse să vadă cine putea fi la acea oră.
-Domnule trebuie să veniți repede. Sora dumneavoastră se simte rău de câtva timp, dar nu a vrut să vă cheme la dânsa. Soțul dânsei m-a trimis să vă aduc degrabă la ea.
-Bine, să stea liniștiți că vin imediat. Se îmbrăcă în grabă și-l însoți pe acel om acasă la sora lui.
-Se duc de râpă planurile mele de călătorie, gândi el în drum spre casa surorii sale. Intră în dormitorul ei și o văzu mai mult moartă decât vie. Îl întrebă pe soțul ei, dacă a venit vreun doctor să o consulte. Acesta îi spuse că a venit, dar nu îi dau mari șanse.
-Eu ar fi trebuit să plec într-o călătorie dimineață, însă nu o pot lăsa în halul acesta. Sora lui îi zise să meargă la muntele Athos, să se roage pentru ea.


Îi promise surorii sale că se va ruga pentru ea, dacă va ajunge la muntele Athos.

-Oricum, aveam de gând să merg în Grecia. De ce nu aș merge în pelerinaj la muntele Athos, reflectă el. Se întoarse acasă la el îngândurat.

-Da, voi pleca la Athos dacă tot am bagajele făcute. Voi avea ocazia să mă reculeg, să mă rog pentru însănătoșirea surorii mele. Poate, s-a îmbolnăvit ca eu să merg la sfântul munte. Am auzit atâtea lucruri frumoase despre muntele Athos, dar nu m-am gândit să merg acolo. Cum aranjează Dumnezeu lucrurile! Acum voi fi pelerin, nu un simplu călător, își zise bărbatul.

Dimineață se interesă când putea pleca și află că a doua zi pleacă spre Grecia un grup de pelerini. Mai aveau un singur bilet, care îi era parcă destinat. Avea de făcut unele cumpărături suplimentare. A doua zi totul era gata cu adevărat și plecă mulțumit spre muntele Athos.

Grecia era pentru el, până când plecase în acel pelerinaj, un tărâm de vis pentru petrecerea vacanțelor. Atât. Nu-și închipuise niciodată că va merge în acea țară să se roage. Pusese pe lista călătoriei anulate Grecia ca o prioritate. Grupul din care făcea acum parte era format din intelectuali creștini-ortodocși, ce mergeau la Athos ca și el pentru întâia dată. Drumul fusese minunat. Văzuse multe insulițe, care arătau ca niște oaze de liniște pe marea agitată, uneori. Strigătul pescărușilor era singurul, care le tulbura starea de contemplație. Ajunși la destinație merseră pe poteci înguste și sălbatice de munte, până la schitul românesc. Era o feerie tot ce vedea. Stâncile, se spunea, că ascundeau pustici și oameni cu viaţă îmbunătățită duhovnicește. Seara căzură frânți de oboseală, dar cu sufletele pline de frumos. Mâncară puţin, din ceea ce le oferiră călugării.

La miezul nopții, fu trezit de ceilalţi pelerini români și merseră la slujbă. El avea o misiune de îndeplinit: aceea de-a se ruga pentru sora lui dragă.

Se întrebă, dacă rugăciunea lui va fi ascultată. Nu prea știa să se roage și alese o rugăciune simplă, din toată inima. Avea senzația de plutire, de înălțare, de transformare, de câte ori rostea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, luminează-mă și miluieste-mă”. Învățase această rugăciune de la un călugăr bătrân, care îi inspirase încredere. Se gândea la el, deocamdată; apoi se rugă și pentru sora sa. Era atent la respirație, căci așa i se spusese. Mai înțelesese, că trebuie să se iubească pe sine însăși, apoi să dăruiască celorlalți iubire necondiționată. Coborârea în inimă era foarte importantă. Simțea că se desprinsese, detașase de ceilalți și era centrat pe problemele lui. Tăcerea și liniștea din interiorul său îi făceau mult bine. Slujba se terminase demult, însă bărbatul continua să mediteze. Eliberarea de exterior îi adusese o pace sufletească, de care nu mai fusese conștient. Până la urmă ieșise la aer curat. Observa cu mai multă atenție tot ce îl înconjura. Frumusețea naturii i se păru de nedescris. Fiecare detaliu al naturii i se releva parcă pentru întâia oara în toată splendoarea, nebănuită până atunci. Mergea pe o cărare, care se termina într-o poieniță și un pârâu. Spunea neîntrerupt rugăciunea. Nu credea în minuni, dar se gândea că însăși faptul de-a fi ajuns acolo putea fi considerată o minune. Nu-i păsa că se depărtase de grup și își trăia acele clipe într-o deplină stare de bucurie. Nu simțea foame sau sete, ci doar o neasămănată stare de bine. Abia târziu, spre seară, se îndreptă către schit. Pe drum nu văzu niciun om sau ceva, care să aducă a ființă umană.

-Cât de bine îmi face această liniște!, își zise bărbatul. La schit fu întâmpinat cu oarecare îngrijorare de ceilalți.

-Nu trebuie să vă îngrijorați pentru mine, își liniști el tovarășii de drum. Eu m-am gândit să rămân o vreme aici, la Athos. Surorii mele îi pot fi mai de folos de aici. Între oameni mă simt stingher, inutil.
Într-adevăr, rămase la Athos ani buni de zile. Își găsise un loc ferit de ochii turiștilor, unde se ruga și contempla neîncetat. Anii treceau, iar pe chipul său frumos rămâneau urme. Când era prea bătrân pentru a mai putea face față drumurilor, se îmbarcă cu sufletul greu și se întoarse în țară. Nu apucă să ajungă acasă. Se opri la un han mizer, pentru a trage sufletul. Pe timpul nopții, i se făcu rău. Muri cu rugăciunea pe buze și sufletul împăcat.
-Ce este viața omului? Un vis, o lumină împletită cu întuneric, fură ultimele sale cuvinte.
Athos01
 

Text scris pentru Jocul cuvintelor

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Pelerinul&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s