Romancierul

Părea un tip anost, banal. Spun (de fapt, scriu) părea, pentru că nu îți poți face apriori o părere despre un om. Trebuie să îl cunoști măcar un pic, apoi să emiți ce dorești. Stătea în fața unei foi de hârtie, cu antet și își asculta vocea interioară vrând să scrie cu acuratețe, ceea ce îi trecea prin mintea plină de atâtea idei.
Totuși, nu putea scrie orice și oricum, gândea romancierul. Era nevoie de o alegere, o cartea autobibliografica a Madalinei Manoletriere a ideilor; altfel nu ar fi ieșit nimic bun, oricât de mult avânt avea. Ar fi dorit ca rândurile, pe care le așternea pe hârtie să poată alina durerile sufletești ale semenilor săi. Era o fire plină de altruism, la care se adăuga o profundă compasiune.
Avea o dorință, pe care o ținea ascunsă până se materializa, căci se temea că nu s-ar fi împlinit. La capitolul „acceptare” considera că trebuie să mai lucreze cu sine. Nu accepta ceva și nu era în favoarea lui aceasta. Uneori, era conștient că greșea, însă alteori nu.
El știa una și bună: atât timp cât va avea suflul vieții în el, va scrie tot ce reprezenta frumos și bine pentru umanitate. Odată țelul atins, era convins că se va stinge, asemeni unei lumânări. Vroia să trăiască fiecare clipă la maximă intensitate, deși nu putea zice că iubea viața.
Acesta este motivul pentru care l-am numit anost.

 

Text scris pentru Jocul cuvintelor.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s