Fericirea

 Era atât de furioasă, încât nici nu putea plânge.

„Cum a putut să plece așa? Ce sunt eu pentru el, bătaie de joc?” Trântea tot ce întâlnea în cale, masându-și tâmplele ce păreau să pocnească. Da, o părăsise soțul ei, iar ea nu putea accepta acest lucru. Îi trimitea mereu SMS-uri, deoarece la telefon nu îi răspundea, dar rămânea fără răspuns.
buchet
Se simțea ca și când ar fi fost prima femeie părăsită, iar gândurile nu îi dădeau pace, spunându-și că nu își va reveni niciodată. „Nici măcar un copil nu am putut avea împreună!”, își reproșa Alma cu primele lacrimi în colțul ochilor de smarald, lacrimi ce începuseră să îi strice machiajul fin. Merse la baie și se spălă cu apă rece pe față, frecându-se apoi energic pe față și gât.

În copilărie bunica îi spusese că, deși uneori lumea este nedpreaptă și crudă, ea va fi cea mai iubită și fericită, iar totul va fi bine atât timp cât va avea răbdare și înțelepciune ascunse adânc în ființa sa, care i se vor arăta cu timpul și o vor ajuta să înfrunte orice greutăți.

Treptat, își potoli furia, dar sufletul ei plângea rănit, mai degrabă de propriul ei orgoliu decât de omul ce fusese nouă ani soțul ei. Îi lăsase pe frigider o scrisoare, în care își lua rămas bun pe cel mai civilizat ton posibil, spunând că nu își dorește nimic din bunurile adunate pe parcurs și urându-i o viață fericită și împlinită. Plângea cu capul rezemat de speteaza fotoliului, cu plicul de la el, strigându-i numele și jelindu-și iubirea pierdută.

-Nu pot să cred una ca asta! Relația noastră nu a fost una „toxică”, cum o numești tu, pentru a-i pune capăt atât de brusc, se văita Alma cu glas tare. Acum, cum să mai trăiesc singură, fără iubirea ta? își încheie scurtul monolog.

Săptămâni întregi stătu mai mult în casă, plângându-și iubirea ce o credea acum o iluzie. Uneori, o vizita prietena ei cea mai bună, Sopfie, care încerca să o convingă să iasă din starea acea, să își stabilească câteva obiective clare, pe care să le ducă la împlinire, pentru că în fond totul este trecător, iar timpul panseasă orice rană în vreme ce Dumnezeu o vindecă. Sopfie îi spuse că important este să își revină, iar pe el să nu îl urască sau să aibă alte resentimente față de el.

-Înțelege Alma că tu decizi ce mănânci, ce citești, ce studiezi, cu cine îți împarți viața, energia și banii. Tu alegi cum vei privi circumstanțele nefericite din viața ta – fie ca pe niște nenorociri, fie ca pe niște ocazie de a evolua. Tu îți alegi cuvintele, tonul cu care te adresezi celorlalți și tu îți alegi ce și cum gândești, îi spuse prietena ei.

-Spune-mi tu cu ce să încep, căci eu sunt atât de cofuză, încât nu îmi pot da seama.

-Păi, eu aș zice să încerci să îți pui o oarecare ordine în gânduri, să nu le mai lași astfel. Apoi stabilește prioritățile, cum ți-am mai zis. Este foarte important să știi ce vrei, iar acțiunile tale să fie precise, o sfătui prietena ei care era psiholog.

-Este foarte greu să reînveți să trăiești de una singură, oftă Alma.

-Draga mea, toți suntem singuri, doar că unii își imaginează că nu ar fi așa. Trăiește în armonie cu tine însăți! Este cel bun lucru pe care îl poți face, încheie prietena ei, ridicându-se să plece.

-Merg și eu cu tine, să îmi cumpăr ceva de mâncare. Am slăbit mult în săptămânile, în care mi-am plâns de milă, îi spuse Alma cu o încercare de zâmbet pe buzele nerujate de atâta timp.

-Da, este o idee bună să ieși, în sfârșit din casă. Mergeau împreună pe străduța plină de oameni, care se întorceau de la serviciu.

-Ai vrea să mă însoțești la un seminar la sfârșitul săptămânii? Este ceva interesant, din câte am auzit.

-Cred că mi-ar prinde bine. Înainte, mergeam deseori la fel de fel de seminarii, își aminti Alma

După ce mai vorbiră puțin, se despărțiră și fiecare merse pe drumul ei. Alma se întoarse acasă împovărată de multe sacoșe și pungi, savurând o înghețată de fistic, preferata ei.

Alma primi un telefon de la Sopfie și stabiliră ora la care să se întâlnească, pentru a merge la seminar. Era o sâmbătă ploioasă de toamnă, când Alma își văzu prietena, așteptând-o în sala unde se ținea seminarul. Un maestru renumit vorbea despre meditație. Scrisese câteva cărți, în care prezenta tehnica meditației și binefacerile acesteia. Maestrul era un om vesel, cu multă experiență. Alma asculta liniștită expunerea. La sfârșit cumpără o carte a maestrului, vrând să înceapă să mediteze pentru a-și aduce pacea în inima atât de frământată.

În sala seminarului se simțea privită de la spate. Își întoarse capul, să vadă cine o privește. Întâlni privirea unui tânăr plăcut, care într-adevăr o fixa dintr-un scaun rulant. Emana atâta bucurie, liniște, pace acel tânăr, care părea de seama ei, încât involuntar îi zâmbi. La ieșire, observă că rămăsese să vorbească cu maestrul și îi făcu semn să se apropie și ea. Alma, curioasă din fire, făcu cale întoarsă mergând spre grupul, din care făcea parte și acel tânăr cu o infirmitate. Maestrul le explica din nou tehnica meditației pe larg, celor ce rămăseseră.

-Sărut mâna! Ați rămas și dumneavoastră cu maestrul? Eu îl admir foarte mult, spuse tânărul.

-Bună seara! Mă cunoașteți? îl întrebă Alma.
-Cred că vă cunosc, dar foarte puțin de la fostul dumneavoastră soț, îi replică tânărul.

-De la fostul meu soț? De unde îl cunoașteți? Poate este o confuzie, totuși? îl întrebă Alma.
-Sunt coleg de birou cu el și ați fost la o petrecere împreună, zise tânărul spre stupefacția me-before-you-fan-art-4k-e1463670858392Almei.

-Adică m-ați cunoscut la o petrecere, la care eram împreună cu fostul meu soț? Dar eu nu îmi amintesc să vă mai fi văzut vreodată, îi spuse contrariată Alma.

-Poate pentru că eu nu eram în fotoliu rulant, ci eram sănătos.

-Înțeleg. Chiar am vorbit la acea petrecere?

-Da, dar foarte puțin. Erați atât de îndrăgostită de soțul dumneavoastră, încât nu mă mir că nu m-ați băgat în seamă, îi zise zâmbind tânărul.

-Da, l-am iubit și îl mai iubesc pe fostul soț. Reciproca nu este valabilă, din nefericire.

-Vă înșelați! Colegul meu vă iubește enorm, însă nu vrea să vă mai deranjeze. Crede că sunteți supărată pe el.

-Supărată pe el? , articulă Alma, nevenindu-i să creadă.

Luni, la birou, cei doi colegi au discutat despre Alma. Îi povesti ce bine arăta, iar fostul soț spuse:

-Of, Alma, dacă ai ști cât de dor îmi este de tine!, oftă fostul soț.

-Vrei să o revezi pe Alma, nu-i așa? Se vede cât o iubești și mă mir că ea nu și-a dat seama, îi spuse tânărul coleg. De ce nu o vizitezi într-o zi?

Întrebarea căzu între ei ca o bombă cu ceas.

Fostul soț își dădu seama că o părăsise dintr-o prostie, că nici nu divorțaseră legal. Se gândea cu seriozitate să îi facă o vizită, cât mai curând, și se întreba ce cadou ar putea să îi facă. Îi cunoștea gusturile destul de bine, dar dacă se schimbase în atâtea luni?

Colindă magazinele, însă nu găsi nimic să îi placă. Intră și într-un magazin care avea cristale de cuarț. Alese unul de cuarț roz, cumpără și un imens buchet de trandafiri și merse spre apartamentul Almei, care era și a lui, de fapt.

Era foarte emoționat de întâlnirea cu soția sa. Simțea că sentimentele de iubire erau atât de vii, încât i se strânse stomacul de emoție. Sună de două ori scurt, apoi așteptă. Dinăuntru se auzi vocea Almei:

-Intră Sopfie…este deschis!

Derutat mai sună o dată, fiindcă nu i se părea corect să intre el în locul prietenei ei. După puțin timp ușa se deschise, iar Alma rămase ca împietrită.

-Tuuu? întrebă Alma mirată, neștiind ce să facă.

-Da, eu…, spuse el timid. Pot intra?

-Da, intră, îi răspunse Alma cu o voce nesigură. El îi întânse buchetul de flori mecanic, fâstâcindu-se.

-În sfârșit, te revăd după atâta timp! Ești la fel de frumoasă și de elegantă, îi spuse impresionat de felul în care arăta.

-Mulțumesc pentru flori! Întotdeauna ai știut să alegi cele mai frumoase flori,
spuse Alma. Eu nu sunt aceeași. Încerc zi de zi, să îmi corectez defectele și să îmi perfecționez calitățile. Pe scurt, lucrez la personalitatea mea.

-Am auzit că practici meditația.

-A, ți-a zis colegul tău? Da, îmi place să aduc liniștea și pacea în inima mea, prin tehnica meditației. Dar ia loc, te rog, îi spuse observând că rămăsese în picioare.

Îi mulțumi și se așeză pe un scaun.

-Într-adevăr ești schimbată, confirmă el. Uite, ți-am adus un mic cadou.

Ii dădu un pachețel mic, îndemnând-o să îl deschidă. Alma văzând cristalul îi mulțumi din toată inima.

-Mulțumesc mult! Chiar vroiam să îmi cumpăr câteva, căci am citit despre cuart roz inimaCristaloterapie. Pot să te sărut pe obraz drept mulțumire?

El fu luat prin surprindere și nu știu cum să reacționeze.

-Desigur, Alma! Îl sărută pe obraz, iar el o prinse și se uită fix în ochii ei.

-Ești adorabilă, dragă Alma. Nu aș vrea să ne mai despărțim niciodată în această viață, îi spuse el cu lacrimi în ochii căprui.

-De ai ști cât mi-ai lipsit, dragul meu!

Rămaseră îmbrățișaţi îndelung timp, fără să fie în stare să își vorbească. Într-un final, el o întrebă dacă este fericită.

-Fericită? Ce este fericirea? Hai, să ne bucurăm de iubire și de clipa aceasta minunată, îi spuse Alma sărutându-l din nou.

El se simțea copleșit de atâta bucurie picată parcă din cer.

-Te iubesc, Alma, pentru ceea ce îmi oferi, șopti el.

-Și eu te iubesc, dragul meu!

~ Uneori, fericirea se află la capătul lumii. Călătorești ca să ajungi la tine însăți. Ca să te descoperi. ~
Elizabeth Gilbert

 

 

 

Texr scris pentru Jocul cuvintelor

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.