De ce scriu?

Își cumpărase recent un birou nou de la un magazin cu prețuri reduse. Îl numea impropiu „birou”, căci era o măsuță veche dar solidă, foarte departe de ceea ce și-ar fi dorit ea. Se încuraja singură, spunându-și că va avea un birou adevărat, frumos și elegant, când va termina de scris romanele pe care și le propusese.
Se întrerupse din scris cu un gând, ce o „vizitase” pentru prima dată.
-De ce scriu eu, de fapt? Doar pentru a-mi cumpăra un birou scump și elegant? Bună întrebare! Puse penița pe măsuță și își frecă puțin fruntea lată, netedă, rece.
-În ultimul timp am durerile acestea de cap, care mă împiedică să mă concentrez asupra scrisului, își spuse scriitoarea, panicată. Ar trebui să scriu, când simt nevoia. Eu scriu de parcă aș avea normă. Nu este bine deloc, fiindcă nu pun nici un pic de suflet în aceste rânduri, încheie ea.

Se ridică și merse împleticidu-se spre fereastră. O deschise larg și respiră profund aerul proaspăt al serii răcoroase de toamnă.

Îi plăcea coloritul frunzelor, ce își părăsiseră locul, lăsând copacii goi și făurind pe alee un covor moale, murind pentru a renaște. Vântul jucăuș ca un copil, le răvășea făcându-te să izbucnești în râs. Această moarte emana nostalgie, melancolie. Nu o întrista, totuși. O frunză arămie ajunse pe pervazul ferestrei joase. O luă în propriile mâini și o frământă, până se rupse în bucățele micuțe.
-Ce rea sunt cu biata frunză. Poate i-am frânt sufletul, cum mi l-a ucis și el mie. Dar are el vreo vină, dacă există sentimentul de vinovăție? se întrebă ea.

Se întoarse la masa de lucru cu un gând, pe care vroia cu orice preț să îl scrie. „Mâna mea scrie în armonie cu inima, arpegiile toamnei, o adevărată rapsodie. Există vinovăție, atunci când permitem celor din jur să ne lase acest sentiment în suflet. Altfel, totul este nevinovăție, puritate în Univers.”

În continuare scrise un alt gând: „Căutarea beatitudinii divine este scopul întregii existențe omenești. De aceasta am ales să ne naștem, de aceasta merită îndurare toate suferințele și necazurile vieții lumești, doar pentru șansa de a simți iubirea, dragostea infinită.”
Lăsă scrisul și merse în semiîntunerul și liniștea dormitorului cu caietul, în care își nota toate gândurile.
Se pregătea de culcare, gândindu-se ce să prezinte la Cenaclul literar de a doua zi. Nu avea publicat nimic special.

„-Va veni și el, bănuiesc. Ce poezii minunate scrie, în trei limbi de circulație internațională! Omul acesta este atât de valoros și atât de conștient de comoara sa interioară, își spuse ea puțin invidioasă.”

Acest Cenaclu devenise pentru ea ceva extrem de important. Avea loc de două ori pe lună, și se ținea într-un amfiteatru al facultății de filosofie. Acolo avea ocazia să întâlnească oameni de litere, scriitori consacrați sau tineri începători. Până acum avusese prilejul, să cunoască câteva figuri remarcabile ale literaturii românești și străine. Toți aveau cărți publicate, doar ea nu. Își spunea că nu venise momentul și se străduia să nu își piardă entuziasmul scrisului, această așternere de idei, gânduri.

Cenaclul literar însemna atât de mult și din cauză că era printre puținele ei ieșiri în lume. De când se îmbolnăvise de o boală a cărei manifestări ciudate îi punea pe medici în imposibilitatea de a da un diagnostic, implicit un tratament, nu mai obișnuia să iasă. Stătea în casă și citea, scria sau o ajuta pe mama ei la treburile gospodăriei. Principala ei activitate rămânea scrisul. Patul îl făcu repede și se băgă în așternuturile reci, care îi dădură fiori.
Adormi târziu, gândindu-se ce ar putea prezenta. Gândurile îi zburaseră la talentatul poet, care nu prea o băga în seamă, iar uneori o lua ușor peste picior. Odată o întrebase cu puțină răutate, dacă terminase vreunul din romanele ei. Ea îi răspunsese că în ultima vreme nu mai avea inspirație. „-Ați auzit de inspirație domnișoară?!” râsese poetul.
-Da, am auzit domnule! îi replică ea furioasă și ieși din sala amfiteatrului.
Dimineață se trezi mai liniștită decât se așteptase. La 10.00 trebuia să fie la întâlnirea cu colegii din Cenaclu. Făcu repede un duș, ce avu menirea să îi alunge toate gândurile negre. Se îmbrăcă ca de obicei elegant și decent. Mama sa îi pregătise un mic dejun, pe care o obligă să îl mănânce.
Ieși din casă, având caietul cu ea, și pășea melancolică pe strada pavată cu frunzele adormite. Admira tabloul toamnei, care îi plăcea atât de mult și întârzie puțin la patiserie. Sosi la întâlnire printre ultimii, deși plecase de acasă suficient de devreme. Se așeză în al treilea rând, numai bine pentru că nu vroia să stea nici în față, nici în spatele amfiteatrului. Intră în sală și poetul însoțit de un tânăr brunet, cu care discuta aprins. Salutară amândoi pe cei prezenți la întâlnire și merseră în ultimile bănci.
Poetul avea rolul de a-i asculta pe toți, ce anume au pregătit. Când îi veni și ei rândul, se ridică și începu:
-Iza, eroina povestirii mele, se întreabă de ce scrie și dacă nu ar fi bine să scrie cu sufletul, nu cu rațiunea. Este preocupată de căutări spirituale, iar marea ei dorință este aceea de a se reconecta la Sursă. Își dă seama cât este de lucru cu sine însăși…
-Mi se pare foarte interesantă ideea dumneavoastră, o întrerupse tânărul însoțitor al poetului. Ați publicat ceva până acum? Eu sunt dispus să vă ajut. Unchiul meu are o mică editură, care promovează tinerii talentați.
Ea rămase mută de uimire, încântată de o eventuală publicare.
-Nu am publicat nimic, încă, oftă ea ducând o mână la frunte.
-Pentru toate există un început, domnișoară. Important este că scrieți din plăcere și aveți talent, o încurajă tânărul necunoscut. Îmi puteți da un număr de telefon, pentru a ține legătura.
Ea îi dădu bucuroasă numărul de telefon, adresa de acasă. După ce își prezentară toți colegii textele, plecară fiecare spre destinația sa. Ea merse acasă împreună cu un vecin care făcea parte din Cenaclu. Erau vecini de când se știa, dar pentru întâia dată mergea cu ea. –
Ce norocoasă ai fi, dacă ți-ar publica unchiul acelui tip un volum! îi spuse colegul ei.
Aștepta în fiecare zi un semn de la tânărul, ce îi promisese că va suna. Rar se putea concentra și mai scria câte ceva. Se apropia o nouă întâlnire a Cenaclului literar, însă nu o căuta nimeni.
În ajunul următoarei întâlniri o sună poetul. „-Prietenul meu a plecat la Paris, chemat la o întrunire a scriitorilor să își lanseze o carte”, o anunță poetul.
Lăsă telefonul dezamăgită și se uită spre biroul ei  întrebându-se:
-Oare îți va veni vreodată rândul să te schimb? Eu să fiu sănătoasă, că neserioșii ăștia publică când au chef!
Merse la măsuța de scris și până seara târziu scrise despre Iza ei. Aproape terminase povestirea, dar adormi istovită cu un surâs pe buze. Visa, probabil, că dorințele se împliniseră.
Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d blogeri au apreciat asta: