Inocența sufletului

Într-o vreme, în care omul avea timp și pentru suflet, nu doar pentru materialismul acestei lumi meschine, trăia într-un spațiu mirific, de poveste, o familie modestă alcătuită din părinți tineri și trei copii ascultători, drăguți și cu inocența pictată în suflet și pe chipurile vesele.

Aveau toți cinci o viață liniștită, plină de bucurii. Părinții mergeau ziua cu treburile lor, iar seara se ocupau de educația copiilor, în special mama. Duminica mergeau la biserică și îl rugau pe Doamne doamne, cum îl numeau copii pe Creator, să fie sănătoși și cu sufletele curate, cât mai mult timp posibil împreună. Rugăciunea lor era simplă, dar rostită din adâncul inimii. Când soseau acasă mâncau și apoi mergeau în scurte drumeții câteva ore. Era o relaxare plăcută pentru părinți să își vadă copii zburdând pe potecile de munte

Într-o zi, pe când copiii se jucau în fața casei, veni la ei un unchi din America, de care părinții auziseră multe povestindu-se. Bărbatul avea în jur de 50 de ani arătând mult mai în vârstă și având o față de „pirat”, cum spusese unul dintre copii. Era murdar și mirosea a pește, căci traversase oceanul cu un vas care transporta pește. După ce se îmbăie înfățișarea capătă un aspect plăcut, iar vorbele măsurate le inspiră părinților încredere. Copiii îi ascultau poveștile și rămăseseră încântați de noul lor unchi.

 

Stăteau împrejurul unchiului, care se așezase pe covorul din camera de zi. Pe cel mai mic îl luase pe unul din genunchii lui mari și puternici, murmurându-i un cântecel de leagăn. Mama copiilor îi făcu semn soțului său spunându-i în șoaptă:
-Unchiul a dat în mintea copiilor. Uită-te cum se joacă ditamai omul cu trenulețul băiatului cel mare. Ce răi suntem noi oamenii, când îi judecăm pe cei din jur după aparențe sau din cele ce auzim despre ei. Să vină și să îmi zică mie oricine că acest om nu are un suflet de copil. De ce suntem atât de nedrepți?
Tânăra femeie avea dreptate. În următoarele zile, unchiul rămăsese acasă cu copii, învățându-i să deseneze pe un caiet mare ce îi aparținea. Copiii nu mergeau la școală, încă, fiind prea mici. Se bucurau împreună, umplând casa cu râsul lor cristalin și tusea unchiului. Pe mezin îl învăța culorile primare, iar pe ceilalți doi combinații de culori, despre care aceștia nu știau mai nimic. Mama lor le oferise cunoștințele sale sărace, spunându-le că la școală vorînvăța mai multe lucruri. Odată părinții vorbind cu unchiul, a cărui nume nu îl aflaseră, observară că nu este de glumă cu tusea acestuia și îl rugară să meargă la cel mai apropiat medic pentru un consult. Unchiul se opusese cu vehemență, liniștindu-i pe amândoi.
-Lăsați că am fost la medic. Am ceva care se poate trata cu prea multe medicamente. Aici aerul de munte îmi face foarte bine.
-Cum crezi dumneata, unchiule. Noi vrem să te simți cât mai bine in casa noastră, îi spuse nepotul. Mâine este duminică, iar noi obișnuim să mergem dimineața la biserică împreună cu copii. Vrei să mergi și dumneata cu noi? Nu întârziem mult, dacă nu dorești să ne însoțești, continuă acesta.
-Și eu mă duceam la biserică, când trăia soția mea, dar acum nu mai merg. Îmi trezește anumite amintiri care mă dor, le răspunse unchiul nostalgic.
Totuși, a doua zi dimineață merse cu toată familia nepotului la biserică. Putea fi ușor de văzut la întoarcerea acasă că plânsese, pentru că era tulburat și avea ochii roșii. Abia spre prânz își reveni și era același om vesel și inocent, dacă putem considera joaca cu copiii o inocență.
-Unchiul stă întins pe covor cu ochii închiși și nu ne răspunde, veni să le spună băiețelul cel mare părinților săi. Aceștia speriați alergară spre cameră. Într-adevăr, unchiul leșinase. Chemară medicul să îl consulte.
Până când veni medicul, părinții reușiseră să îl facă să își revină din leșin și îl așezaseră pe canapea. După consult medicul le zise că nu mai poate nimic pentru unchiul lor. Suferea de cancer la plămâni. -Știu, domnule doctor, că zilele îmi sunt numărate și de aceea am venit la nepoții mei, pentru a-mi trăi cât mai frumos aceste zile, le destăinui nepoților. Aceștia îl priviră tăcuți, părându-le foarte rău. -De ce trebuie să sufere atât de cumplit un om bun, care nu a făcut rău nimănui? îi spuse nepotul soției sale, când rămaseră singuri. -Nu avem ce face. Poate să îl lăsăm să se joace cu copiii și să îndulcim aceste zile din urmă, îi răspunse cu lacrimi în ochi soția. Urmară două luni de vis pentru unchiul lor. Îi făceau toate poftele, încercând să se simtă cât mai bine. Se juca aproape toată ziua cu copiii în grădina însorită, povestindu-le fel de fel de istorioare cu tâlc pentru a-i învăța să se poarte ca niște oamenii adevărați când vor fi mari. Acum, își dorea să fie copii cu sufletul inocent, veseli și plini de viață. Și el se bucura alături de ei, nepăsându-i de tusea care îl sâcâia mai ales noaptea, lăsădu-i doar câteva ore de odihnă. Slăbise mult, deși mânca suficient.
Părinții copiilor erau din ce în ce mai îngrijorați. Unchiul ieșea noaptea din casă, când avea accese puternice de tuse. Într-o noapte caldă, întârzia peste măsură, iar nepotul se duse să vadă ce se întâmplă. Îl găsi într-un colț al verandei pe mai mult mort decât viu. Cu o voce slăbită îi spuse:
-Simt că mi se apropie sfârșitul și aș vrea să vă mulțumesc pentru găzduire. Eu nu am bani mulți cum cred oamenii, dar am o carte veche pe care aș vrea să v-o dăruiesc. Se relatia-copilului-cu-bunicii-sai-nu-poate-fi-egalata-de-nimicnumește „Inocența sufletului”, iar mie mi-a folosit în viață. Conține sfaturi, învățăminte prețioase. Să îi învățați pe copii să fie inocenţi orice li s-ar întâmpla de-a lungul vieții. Să acceptați lucrurile ce curg asemeni unui râu și să fiți optimiști.
Vorbea din ce în ce mai rar și mai încet. Nepotul îl ajută să meargă în casă, unde îl întinse pe canapea. Unchiul cu ultimele puteri îi spuse nepotului să le zică copiilor că a plecat într-o lume frumoasă, iar peste un timp se vor întâlni.
-Iubesc mult acești copii drăgălași ca și pe propria mea fiică, ce mă așteaptă de ani întregi Acasă…acolo Sus.
Acestea fură ultimele cuvinte ale unchiului. Ochii albaștri rămași deschiși priveau în sus, străbătând tavanul camerei și urmărind o rază ce cobora asupra lui. Deodată acea rază îl transformă într-o grămăjoară de pământ și o lumină aurie o înconjura.
-Ce fel de om o fi fost unchiul? se întrebă nedumerit nepotul.

 

 

 ~ Pentru a căpăta putere, trebuie să te supui legii forțelor universale și să fii pătruns de conștiința că ele îți aparțin. ~ R. Tagore

 
Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.