Domnişoara în alb

Adia un vânt de început de primăvară timpurie. Merii, perii, vișinii și ceilalți pomi asian_beauty_by_kaoruku-d4brqtzfructiferi înfloriseră asemeni surâsului domnișoarei Amely, ce pășea timidă prin primele fire de iarbă de un verde crud. Crudă i se părea domnișoarei şi viața ei, de fapt debutului ei, căci împlinise doar 19 ani de curând. „Ce zi călduță pentru începutul primăverii! exclamă tânăra domnișoară înfiorându-se de plăcerea miresmei aerului curat.”

Era îmbrăcată cu o rochie albă dintr-un material destul de gros pentru acea vreme, iar peste rochia imaculată își pusese un șal fin, croșetat.

„Îmi este cald. Ar fi trebuit să o întreb pe mama cum să mă îmbrac sau câte grade sunt, de parcă ea ar fi măsurat temperatura, spuse ea zâmbind”.

Zâmbea atât de rar, încât se miră și ea.

Părul negru ca de abanos îl purta lung cu o cosiță într-o parte. Nu îi plăcea să îl lase în dezordine. Astfel, chipul îi era încadrat de șuvițe puțin ondulate frumos.

Înfățișarea lui Amely emana gingășie și avea aerul unei ingenue. Buzele fin conturate completau întreaga față albă cu bujori în obraji.

Își făcu curaj și înaintă spre pârâiaș. Mai demult căzuse și își fracturase una dintre glezne, iar acum nu își mai dorea asemenea neplăceri.

Ajunsă la pârâu, privea cum se oglindeau copacii în firavul susur de apă. Se aplecă și luă în pumni din apa rece ca gheața. Bău puțină apă și se strânse pentru a se încălzi. „Brr, ce rece este. Să nu răcesc iarăși, din pricina acestei imprudențe.”

Auzi un foșnet în spatele ei și se întoarse brusc să vadă ce este. Ochii ei frumoși îl văzură pe Mihail, care se îndrepta și el spre proaspătul pârâu.

-Sărut mâna, Amely, o salută tânărul poet pe domnișoară. Am venit cu dorurile mele la dulcele pârâu. Tu ce faci? Te mai doare piciorul?

-Mulțumesc de întrebare, nu prea mă mai doare. Cum adică „ai venit cu dorurile tale”? întrebă nedumerită tânăra.

Mihail merse la pârâu, parcă neauzind-o pe Amely. Spuse duios pârâului:”Dragul meu, pârâiaș încotro îți porți unduirea apelor? Ia cu tine, rogu-te, iubirea mea și du-o dragei mele.”

Îl cuprinse un freamăt și scoțând un carneţel notă câteva versuri. Apoi își spălă fața cu apă din pârâu, mulțumindu-i că îi răcorea gândurile.

Amely privea această scenă mirându-se puțin. Îl vedea uneori pe Mihail când venea de la oraș să își viziteze familia. Nu putea spune că nu îi plăcea tânărul, dar avea atâtea ciudățenii, încât se temea de el si prefera să evite întâlnirea cu el. Lui Mihail nu îi păsa ce vorbesc oamenii despre el.

„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Iar eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.” Acestea erau versurile notate în carnețel. Într-adevăr, Mihail se simțea astfel, printre oameni. Neînțeles de prieteni, iubitor de poezie și proză, chiar și  în articole din jurnale își creease un univers al lui.

Mihail o făcu atentă pe Amely de sosirea unui prieten al ei, pe care ea nu îl zărise din cauza gândurilor sale. Mihail dispăru, de parcă nici nu fusese la pârâu.

Noul venit îi zâmbi larg fetei, întrebând-o cum de a venit acolo. Amely roșie la față de emoţia întâlnirii cu Călin nu știu ce să răspundă, jucându-se cu o șuviță rebelă de păr. Călin insistă cu întrebări, pe care nu le mai putu evita. Între cei doi tineri se înfiripă o conversație, totuși. Vorbeau despre nimicuri, banalităţi de dragul de a fi împreună în natura parfumată.

Erau atât de tineri și atât de frumoși, iar iubirea lor rivaliza cu peisajul de la pârâu. Se bucurau pur și simplu, că le este dat să trăiască acele clipe minunate. Le fu tare greu să se despartă, pentru a se reîntâlni în altă zi, când coborâ înserarare și răcoarea, iar primele stele aveau și ele să licărească curând împreună cu lunii argintii. Dar ei erau la casele lor, când se întâmpla acest fapt. Doar Mihail rătăcea la ora târzie a nopții, cu ochii săi mari, negri și strălucitori în întunericul nopții, pe care luna îl transforma în lumină și vers de geniu.

A fost odată un geniu, ce își mai trăiește veșnicia în sufletele noastre sau cel puțin așa sper. Acesta se numește Mihail Eminescu…

~ „Astăzi, chiar de m-aș întoarce,
A înțelege nu mai pot,
Unde ești copilărie,
Cu pădurea ta, cu tot?”

 

 

Alte povestiri gasiti in tabelul lui Cartim

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.