Nisipuri mişcătoare

Stătea la fereastră și privea ploaia. Era îmbrăcată cu un halat gros de spital. Halatul îi ascundea silueta firavă. Fața îi era palidă. Vitaminele din perfuzii nu reușiseră să îi aducă puțină culoare în obraji. „Nu vreau să mor, Doamne. Mai lasă-mi câțiva ani să mă pot bucura de viață „spunea ea pentru sine.

Se întoarse la patul din rezerva cu două paturi și se întinse. Avea amețeli și dureri puternice de cap. Încercă să citească, dar rândurile i se împăienjăneau din cauza lacrimilor.

-Fetițo nu rezolvi nimic dacă plângi, îi zise asistenta care îi aranja perfuzia și îi lua tensiunea. -Dumneavoastră în locul meu nu ați plânge? o întrebă ea.

-Nu aș plânge deloc, ci aș lupta să mă fac bine, îi răspunse asistenta cu o atitudine pozitivă.

-Și dacă acest „bine” nu mai există? Nu ați auzit ce au spus medicii la vizită?

-Ei, medicii se pot înșela. Câte cazuri nu am întâlnit de când sunt în spital, îi replică asistenta cu glas scăzut.

A doua zi, într-o stare de spirit mai bună, Adina dezlega sudoku când veni asistenta să îi pună perfuzia.

-Ei, a răsărit soarele și pe strada ta? o întrebă cu un zâmbet larg.

-Poate că da, răspunse Adina vizibil mai bine dispusă.

-Ești căsătorită?

-Nu am avut timp pentru iubire, dar am câțiva prieteni cu care pot discuta aproape orice subiecte, îi spuse îngândurată.

-Parcă ai fi fecior-miu. Și el tot necăsătorit și cu mulți prieteni. Nu ai vrea să îl cunoști pe fiul meu? Cred că este puțin mai mare decât tine, dar ce contează!?

-Dacă nu este ocupat, poate să treacă pe aici, căci eu mai am de pierdut ceva vreme prin rezerva aceasta, îi răspunse politicoasă Adina, nedorindu-și să supere asistenta.

-După serviciu va veni să te vadă și poate vă împrieteniți.

Acasă la asistentă era mare zarvă în acea seară. Răzvan trântea și îi reproșa mamei că el nu vrea să cunoască nicio fată.

-M-am săturat de fete, mamă. Înțelege odată pentru totdeauna că nu tu îmi faci viața.

-Stai calm, întâi o vezi, apoi mai discutăm, zise lui Răzvan, pregătind cina.

-Of, mamele astea! Vor să scape de copii, parcă, căsătorindu-i, zise cu năduf băiatul.

Era singurul copil al asistentei, care divorțase cu mulți ani în urmă, crescându-și frumos băiatul devenit acum adult. Își dedicase viața iubirii aproapelui, împărțind-o între casă și spital.

Peste vreo două zile, bodogănit de mama sa, Răzvan intra în rezerva Adinei cu un buchet de flori.

-Sărut mâna. Aici este internată domnișoara Adina? întrebă cu o oarecare timiditate Răzvan.

Era trecut de ora patru, dar Adina dormea încă și nu auzi întrebarea. Cealaltă pacientă îi făcu semn lui Răzvan spre patul Adinei, care întredeschise ochii și buimacă nu înțelegea ce se întâmplă.

Se ridică puțin și nedumerită întrebă ce dorește Răzvan de la ea.

-Iertați-mă domnișoară, dar mama m-a trimis să vă dau aceste flori. Ea este liberă astăzi.

-Nu înțeleg care mamă. Eu nu mai am mamă, îi zise Adina, trezindu-se de-a binelea.

-Este vorba de mama mea, care este asistentă medicală aici, îi răspunse ușor stânjenit Răzvan.

-A, doamna asistentă aceea este mama ta? Este foarte amabilă cu mine, îi spuse Adina zâmbind.

Cu o voce moale Răzvan o întrebă cum se simte astăzi. Ea îi răspunse că se simte mai bine, însă oboseala persistă. Scoase din dulăpiorul de spital o cutie cu bomboane și îl servi.

-Hai servește-te, te rog. Eu nu prea mănânc dulciuri. Dar de ce stai așa pe marginea patului meu? Așează-te pe scaunul acela, îi spuse Adina șoptit, ca un susur duios.

 

-Mulțumesc, dar tu nu mănânci bomboane? Uite, sunt belgiene. Hmm, ce bune sunt, spuse Răzvan, îndemnând-o și pe Adina să ia din cutie.

Adinei îi veni să râdă, când îl văzu înecându-se, dar se abținu și îi dădu cu palma peste spate.

-Ai grijă, cum mănânci. Parcă ai fi copil, murmură ea privind în jos. Se intimidă și roși ca o adolescentă.

După o vreme, Răzvan plecă promițându-i Adinei că va mai reveni și că i-a părut bine că o cunoscuse.

Adina rămase gânditoare, dându-și seama ce mult semăna Răzvan cu mama sa. Amândoi aveau suflete frumoase.

A doua zi, doamna asistentă o întrebă cum i se pare fiul ei.

Acasă, Răzvan îi spusese mamei că vrea ca Adina să se facă cât mai repede bine să se plimbe împreună.

-Da mamă, să se bucure și Adina. De ce să stea în spital?

Asistenta îi spuse Adinei la ce se gândea fiul ei.

-Așa a zis? o întrebă bucuroasă Adina. Este un băiat bun fiul dumneavoastră.

Câteva zile la rând, Răzvan merse zi de zi la spital pentru a o vizita pe Adina. Astfel, se împrieteniră și se bucurau de fiecare clipă petrecută împreună. Asistentei îi plăcea această prietenie, dorindu-și poate mai mult. Când Adinei i se făcu ieșirea din spital, fu invitată pentru vreo două zile acasă la ei. Adina locuia în provincie cu sora mamei ei.

Timpul petrecut cu Răzvan în lungi plimbări prin parc sau la cinema era minunat. Nici mama lui Răzvan nu se lăsa mai prejos, pregătindu-le când avea timp tot felul de bunătăți.

Ce-i frumos trece repede și iată că Adina trebui să plece acasă la ea. Răzvan îi promise că în concediu va veni să o vadă la ea acasă, însă concediul era abia la vară.

Întristată puțin de despărțire, Adina plecă către casa ei. Răzvan o conduse la gară mai puțin afectat de plecarea Adinei.

Mama lui îi observa aparenta indiferență, dar nu avea ce face. În fond, era mare acum și avea viața lui. Spera să își țină promisiunea față de Adina. Fata îl iubea sincer și se gândea doar la el.

Zilele abia treceau pentru Adina, dar reușise să își reînceapă după convalescență serviciul de profesoară de franceză. Lucrul cu copii îi plăcea, însă Răzvan îi răvășea gândurile și nu se putea totdeauna concentra.

Veni într-un sfârșit și vacanța în luna iunie, însă mai avea de așteptat până pe la mijlocul lunii iulie. Se întreba chinuitor de des, dacă Răzvan se mai gândește la ea, dacă va veni să o viziteze și multe alte întrebări îi stăteau în minte.

Făcea plimbări pe malul mării, închipuindu-și că acolo o va găsi într-o zi Răzvan. Peste o vreme începu să își facă griji, căci simptomele bolii ei reveneau, nu Răzvan.

Într-o zi fu nevoită să se interneze în spitalul Județean. Era din nou bolnavă și trecuse de 20 iulie.

În altă zi, se pomeni că intră pe ușă mătușa ei însoțită de mult așteptatul Răzvan. O îmbrățișă și pe un ton prefăcut certăreț o întrebă ce caută iar în spital.

-Of, Răzvan, credeam că nu mai vii, îi zise Adina sfârșită, dar răbdătoare și senină.

-Uite-mă, draga mea. Am ceva pentru tine,spuse Răzvan, scoțând din buzunarul cămășii o cutiuță grena.

-Nu ești curioasă să vezi conținutul cutiuței?

-Știu ce conține sau bănuiesc. Mulțumesc Răzvan.

El deschise cutiuța și îi strecură pe inelar un inel.

-Adina, draga mea, vrei să fii soția mea? spuse el cu vocea lui catifelată, luând-o ușor în brațe.

-Sigur că vreau, răspunse Adina, lăsându-se sărutată. Promit să îți fac copii sănătoși, adăugă ea copleșită de emoția momentului. În colț, mătușa Adinei șopti:

-Bine că am trăit să o văd și pe Adina logodită și își șterse ochii de lacrimi.

-Sunt atât de nerăbdător să mergem pe malul mării pentru a ne plimba, dar întâi să te faci tu bine, spuse Răzvan cu mulțumire în glas.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.