Plăcinta de dovleac

Demult, tare demult, în vremuri pline de magie, trăiau într-o căsuță o femeie harnică împreună cu băiatul ei și fiica sa.

Într-o seară de toamnă, se gândi să le facă copilașilor plăcintă de dovleac, iar apoi câte o surpriză.

Băiatul trăgea pisica de coadă, în timp ce mama lui matură, cu mai multă minte, învârti din inel și cuptorul se încinse, iar plăcinta fu gata.

-Este prea caldă mami, îi spuse fiica și aduse flori de liliac, pentru a împodobi masa.

-Mulțumim, dragă Iris, îi zise mama fetei sale, de care era mândră.

Băiatul se furișă afară să aducă puțin fîn, pentru a-l așterne lângă plăcintă, crezând că se potrivește cu liliacul alb.

Trebui să înfrunte ceața care se lăsase pe neașteptate. Zări în depărtare un bătrânel care purta o cușmă și o largă pelerină neagră.

Se apropie temător de acel om, întrebându-l cine este.

-Nu îți dă prin cap dobitocule cine pot fi?

-De ce mă jignești? Eu nu ţi-am vorbit urât, replică băiatul.

Când îi arătă un cazan, în care bolborosea apă tulbure își dădu seama că era un vrăjitor, despre care auzise doar rele.

Sărmanului copil i se făcu frică și o rupse la fugă cât îl țineau picioarele. Din urma sa se auzi un râs hidos.

Când trecu în revistă ce i se întâmplase, hotărî să nu spună nimic acasă.

Băiatul intră spășit în casă, deoarece uitase să ia o mână de fîn, așa cum spusese.

Mama sa nu băgă acest lucru de seamă, fiind preocupată cu surprizele promise copiilor.

Îi dădu fetei sale inelul său fermecat, de care Iris se bucură deosebit de mult, iar băiatului o pelerină albastră de vrăjitor.

Băiatul se sperie, crezând că mama lui a aflat despre ciudata sa întâlnire.

-Ce este cu această pelerină? Știi ceva mamă? o întrebă fiul neîncrezător. –

Dar ce ar trebui să știu, sau să nu știu, copile?

-Am întrebat și eu, răspunse băiatul.

În jurul mesei, cei trei membri ai familiei mâncau din plăcinta de dovleac, care părea foarte gustoasă de la fereastră, unde se afla vrăjitorul îmbătrinit înainte de vreme. Tânjea după o bucățică de plăcintă, și dacă mama copiilor l-ar fi văzut, cu siguranță, ar fi primit din acea bunătate de desert. De fapt, tânjea şi după acea linişte pe care o pierduse într-o seară de octombrie.

Băiatul era prea absorbit de bunătățile cinei, pentru a privi către fereastră

, Iris își admira cadoul-surpriză, iar mama se bucura de licăririle din ochii copiilor săi.

Pot spune că de atunci  nu am mai întâlnit o familie, care să emane atâta bucurie decât prin cărți sau pe bloguri.

Să tot fi trecut timpul, însă ei tot atât de bucuroși erau doar împreună.

~ Bucuria de a fi împreună cu cei dragi este imensă. ~

Poveste inspirată de jocul celor 12 cuvinte şi găzduită de Eddie.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.