Ploaie în luna Mai

Undeva, într-un sătuc pitoresc din lumea aceasta, trăia o familie săracă, dar cu multe aspirații ale copiilor și speranțe ale părinților că într-o zi vor scăpa într-un fel de amara lor sărăcie, însă nevrând bogăție, ci doar puterea materială de a-și lumina copiii. Voiau să îi dea la școli pe cei doi băieți, și singura fată, inteligentă și drăguță. În căsuța modestă, mai își ducea traiul o copilă orfană luată de aceștia să o trateze ei, căci era paralizată de la mijloc în jos. În fiecare zi, o duceau la un pârâu în poienița, care se afla în apropiere.

Fata se numea Clara și se împăca cu fetița părinților adoptivi, ca și când ar fi fost surori. Odată, pe când erau în splendida poieniță, iar copiii făceau gimnastică împreună cu Clara, începu o ploaie care îi udă până la piele pe toți. Se temeau să nu răcească Clara, și băieții care erau destul de voinici pentru vârsta lor o luară în brațe pe rând, până ajunseră acasă. Mama lor îngrijorată le dădu haine uscate şi câte o cană cu ceai fierbinte.

-Hai, toți în paturi, le spuse mama. Clara, stai să îți usuc părul. Ajută-mă și tu Ioana, continuă ea, adresându-se surorii Clarei.

Această ploaie de primăvară, trecu lăsând în urmă răceli, viroze, dar în fine nimic grav. Veni și mult așteptata vară, când copiii mergeau zilnic în frumoasa poieniță. Clara începuse să facă sprijinită de băieți primii pași prin iarba deasă. Cu toții erau nespus de bucuroși pentru progresele surorii lor, însă Clara era tare amărâtă, deoarece se gândea că odată ce va merge singură, părinții o vor duce la o casă pentru fete să muncească. Clarei nu îi era frică să lucreze, ci de singurătate. Îi era pur și simplu teamă să rămână singură. Străbătea cu gândul viitorul, și se înfricoșa. Nu-l putea accepta, așa cum și-l imagina ea. Părinții adoptivi nici nu se gândeau la așa ceva. Dimpotrivă, ei vroiau ca ea să se vindece, apoi, să meargă și Clara la școală, chiar mai mult, la facultatea dorită de ea: cea de Filosofie. Pentru proprii copii nu își făcuseră așa mari planuri.

Într-o seară, pe când stăteau la masă băiatul cel mic zări o trăsură care se îndrepta spre veranda, unde membrii familiei își terminară cina. Clara tresări, pentru că văzu un crin pe portiera trăsurii. Ea își amintea că una dintre bogatele ei mătuși avea așa ceva pe portieră. Dar cum de își putea reaminti de această mătușă, și de crin nici ea nu-și dădea seama, căci nu cunoștea mătuși sau alte rude ale sale. Din eleganta trăsură coborâ o doamnă, cum doar în înalta societate puteai întâlni. Era deosebit de frumoasă și avea o ținută impecabilă. Nu i se putea spune vârsta, iar asemănarea cu Clara era izbitoare. Toți se uitau când la doamnă, când la Clara care roși de emoție.

Doamna trecu printre membrii familiei și o privea pe Clara cu multă duioșie. M ama ei adoptivă o întrebă:

-Scuzați-mă doamnă, eu sunt mama Clarei. Dumneavoastră cine sunteteți, căci nu v-ați prezentat iar noi nu v-am văzut niciodată.

Distinsa doamnă era cufundată într-o tăcere deplină, privind-o pe Clara, nici nu băgă de seamă că i se adresase cineva. Reuși printre lacrimi și suspine să-i zică Clarei:

-Draga mea copilă, cât mi-ai lipsit. Ce frumoasă te-ai făcut, continuă doamna.

Clara nu știa cum să reacționeze în fața necunoscutei, dar îi spuse senină:

-Iertați-mă, dar nu vă cunosc, și se întoarse, îndreptându-se șchiopătând spre camera ei și a Ioanei, sora sa.

Părinții Clarei se uitau nedumeriți la doamna care plângea, vrând să o ajute cumva, dar priveau și spre Clara, care era pe punctul de a leșina în pragul casei. Nu apucase să intre și părea extrem de slăbită. Tatăl Clarei îi spuse pe un ton rugător necunoscutei:

– Stimată doamnă, uitați-vă ce i-ați făcut fetei noastre. Vă rugăm, spuneți cine sunteți, dacă nu vom fi nevoiți să vă dăm afară pentru binele Clarei.

-Sunt mama ei, spuse doamna cu mândrie!

-Mama Clarei, sări ca arsă mama adoptivă? Dar până acum unde ați fost, să veniți la ea pentru a lua gata crescută?

Necunoscuta puse pe masă o pungă mare cu bani și îi zise tatălui adoptiv cu disprețul unei doamne din înalta societate:

-Îmi vreau fiica, să o vindec cum se cuvine.

-Vorbiți cu ea. Este mare de acum și poate lua o decizie. Noi am făcut pentru ea tot ce am putut, adăugă tatăl, ștergându-și ochii.

Părinții adoptivi ai Clarei se retraseră împreună cu copii ceilalți spre casă, lăsând vasele pe masa verandei și fără să se uite la doamnă sau bani, îi spuseră:

-La revedere, și sperăm să nu mai reveniți.

-Și o pot lua și pe Clara cu mine?

-Am vorbit ceva, îi spuse tatăl răspicat.

Doamna îi însoți să poată vedea unde este Clara. Părinții se fereau de ea, anunțând-o pe Clara ce hotărâseră. Clara începu să plângă și să protesteze că nu merge cu acea femeie, despre care nu știa nimic.

-Taci, fata tatii, că nu se întâmplă nicio nenorocire. Noi am procedat cu înțelepciune, te asigurăm.

-Doamnă, lăsați-mă cu adevărații mei părinți, care au avut grija mea. Despre dumneavoastră nu știu nimic, îmi sunteți total străină, spuse Clara, retrăgându-se în camera cea mai dosită.

Văzând cum era tratată, falsa mamă se îndreptă spre trăsura sa amenințând că se va întoarce odată, dar nimeni nu o mai văzu prin preajmă. Primul copil care merse la școală fu băiatul cel mare, iar anul următor Clara. Banii lăsați pe masă de mândra doamnă, se investiră în educația Clarei, fără știrea ei. Toți copiii mergeau la școală până terminară liceul, într-un oraș apropiat.

Clara urmă și cursurile facultății de Filosofie, stând în gazdă la o bătrână cumsecade. Facultatea se afla lângă o bisericuță. Clara mergea în fiecare duminică la slujbă. Cursurile erau o reală plăcere pentru ea, iar notele maxime nu întârziară să apară. Frații și sora o vizitau de câte ori aveau ocazia. Sora sa se logodise, iar băieții erau la casele lor. De Clara, se îndrăgostise un coleg de grupă timid și inteligent. În luna Mai, înainte de examenele finale, o invită la un suc. Clara acceptă cu greu să iasă, spunându-i că are mult de învățat.

-Doamne, tu știi cât am de aprofundat?

-Dar trebuie să mai și ieși. Știi, în seara aceasta va fi Lună plină. -Atât de mult vrei să stăm? Mă tem că nu voi putea.

Tinerii ieșiră în parc și discutau despre flori. Când se mai înseră, prietenul Clarei îi strecură pe inelar un inel de logodnă și o întrebă, dacă vrea să devină soția lui, după ce își vor lua licența. Clara, care nu se aștepta rămase cu gura întredeschisă. Într-un final, spuse că e de acord. De fericire o sărută. Începu o ploaie de Mai, ce le aproba și binecuvânta iubirea.

Nu trecu multă vreme, și Clara rămase însărcinată. Erau amândoi bucuroși, iar voioșia nu îi ocolea. Părinții tânărului, unde hotărâră să locuiască, erau înstăriți dar nu îl aveau decât pe tânărul filosof.

Veni pe lume o fetiță drăgălașă, cum sunt toți copilaşii. Clara era fericită în mijlocul familiei, dar nu-și uita părinții adoptivi, cărora le era recunoascătoare. Se auzeau șoapte în fiecare noapte.

Erau rugăciunile Clarei..

 

 

Text scris pentru Jocul cuvintelor

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.